Skip to content
Sign in
Artwork for Timpul prezent
NewsPoliticsNews CommentarySociety & Culture

Timpul prezent

Matei Martin și Adela Greceanu la Radio România Cultural

Politică. Societate. Cultură. Un talkshow despre lucrurile care contează cu Adela Greceanu & Matei Martin. Un produs Radio România Cultural

Play
Open in
  • 27 episodes
  • daily
  • Avg 28 min
  • Romanian

Episodes 27

NewestOldestLongest
All7Unplayed7In progress0Played0
Counted on this page — what you have heard stays on this device, so it is not something the list can be paged by.
  • S6 · E169
    June 2 · 27 min

    România între fermitate și prudență după incidentul cu drona rusească de la Galați - interviu cu Oana Popescu Zamfir

    Consiliul de Securitate al ONU s-a reunit luni, la cererea României, după ce o dronă rusească a lovit un bloc din Galaţi şi a rănit două persoane. Sesiunea specială a Consiliului de Securitate al ONU a avut loc la New York, în prezența ministrei de externe Oana Țoiu. Care sînt mizele acestei reuniuni pentru România şi pentru întreaga nostră regiune? Cum au gestionat autorităţile române situaţia creată de prăbuşirea dronei ruseşti peste un bloc de locuinţe pe teritoriul ţării noastre? Am întrebat-o pe Oana Popescu Zamfir, directoarea think tank-ului GlobalFocus Center. Reprezentantul Federaţiei Ruse în Consiliul de Securitate al ONU a pus sub semnul întrebării provenienţa dronei care a lovit blocul de la Galaţi şi a cerut o investigaţie la care să participe şi Rusia. Ministra Oana Ţoiu a reacţionat subliniind că investigaţiile tehnice indică fără îndoială că aparatul de zbor este de fabricaţie rusească şi a remarcat ceea ce a numit un mare paradox: Federaţia Rusă, ca membru permanent în acest Consiliu „ar trebui să asigure respectarea Cartei ONU şi vedem că ea este agresorul”. Oana Popescu Zamfir: „Cred că trebuie să vorbim despre trei paliere diferite de reacție în cazul României. Pe de-o parte, cel diplomatic, unde, tocmai în contextul scăderii încrederii în capacitatea instituțiilor românești de a performa la nivelul pe care îl așteptăm de la ele, aș simți nevoia să atrag atenția ca mesajele pe care le-a dat ministra Oana Ţoiu nu sînt mesajele ei personale, sînt mesajele pe care le-a elaborat diplomația românească. Și cred că asta arată că atunci cînd se vrea, există capacitate în Ministerul de Externe pentru ca România să poată să aibă o poziție de politică externă asertivă. Deci, pe acest palier, cred că reacția a fost foarte bună. Mai există palierul de comunicare strategică, extrem de important, avînd în vedere că ținta Rusiei, pînă la urmă, nu este în nici un caz populația civilă a României. Cu siguranță scopul Rusiei nu a fost să facă niște victime civile între cetățenii români. Scopul Rusiei este acela ca prin astfel de mijloace să slăbească sprijinul pentru Ucraina, pentru că este foarte ușor să consolidezi mesajul că dacă nu am fi acordat acest sprijin, nu ne-am fi aflat, direct sau indirect, pe traiectoria dronelor rusești, să scadă coeziunea între aliați. Pentru că de fiecare dată cînd un stat membru NATO se confruntă cu astfel de incidente, există întrebarea în ce măsură celelalte state sînt dispuse sau nu să-l sprijine. Vedem dezbaterea din spațiul public despre poziția Statelor Unite – dacă ea a fost sau nu suficient de fermă față de sprijinirea României. Or, aici instituțiile românești, în frunte cu administrația prezidențială, au dovedit un amatorism absolut șocant pentru faptul că sîntem deja în al patrulea an de război și că în spațiul public, s-a atras atenția deja în toate felurile posibile asupra importanței covîrşitoare a comunicării strategice. Ultimul palier este cel al securității per se. Pînă la urmă, primul în ordinea priorităților. Important este să nu mai fie nimeni victimă a unor astfel de incidente, să nu moară cumva cineva și, pe cît posibil, România să fie ferită de orice fel de efecte negative secundare ale vecinătății cu Ucraina. Or, și aici, deși sîntem în al patrulea an de război, vedem că autoritățile române încă nu au echipamentul necesar sau coordonarea necesară cu vecinii ucraineni și cu ceilalți aliaţi din NATO pentru a putea să facă față cu succes acestor incidente.” Ar fi avut argumente România să invoce articolul 4 din tratatul NATO, cel care prevede că orice stat membru al alianţei poate cere consultări cu aliații atunci cînd consideră că integritatea teritorială, independența politică sau securitatea sa sînt amenințate? Oana Popescu Zamfir: „Ar fi avut argumente, dar cred că a fost o alegere mai bună să ridicăm această chestiune în Consiliul de Securitate. Există o cutumă, mai degrabă la nivel tacit decît la nivelul regulilor scrise, de a nu face exces din invocarea articolului 4. Articolul 4 este mereu văzut ca o anticameră a articolului 5. Este un fel de modalitate de evitare a invocării directe a articolului 5. Articolul 4 în sine are o greutate diplomatică și securitară chiar extrem de importantă. Și atunci e de evitat utilizarea lui atunci cînd nu avem de-a face cu incidente majore, cu impact la nivelul alianței. Or, incidentul pe care l-am avut noi în România are în primul rînd portanță la nivel național. Nu este neapărat un incident care să afecteze alianța într-un mod care să solicite un răspuns coordonat la nivel NATO. Asta nu înseamnă că el nu va fi dat. Și NATO la momentul acesta consideră că Rusia a traversat nişte linii roșii. Și cred că vom vedea în perioada următoare acel tip de reacție a alianței care este codificat în documentele acesteia sub forma aceea care prevede că NATO va răspunde în ce domeniu, la ce moment și în ce mod va considera necesar. Fără să fie nevoie de o decizie formalizată, sînt sigură că în perioada următoare vom vedea că NATO își schimbă anumite poziționări față de Rusia, în lumina acestor incidente. Iar asta se poate realiza prin consultări informale între România și ceilalți aliați din NATO, fără să fie nevoie să ridicăm asta la nivel de articol 4. Pentru că s-ar putea să urmeze cîndva, în viitor, incidente și mai grave și e bine să rezervăm astfel de practici doar pentru acele momente. România nu forțează în mod ne-necesar o reacție la nivelul alianței ci, din contră, înțelege cînd diplomația se face în spatele ușilor închise, dar semnalează în cel mai public mod cu putință, în fața unei audienţe globale, încălcarea de către Rusia a normelor internaționale.” Apasă PLAY pentru a asculta interviul integral! O emisiune de Adela Greceanu și Matei Martin Un produs Radio România Cultural

    • Transcript
  • S6 · E168
    June 1 · 31 min

    „IA poate răspunde la orice întrebare, dar nu poate să te ierte” - o discuție cu Constantin Vică despre enciclica Papei

    Papa Leon al XIV-lea avertizează asupra pericolelor Inteligenței Artificiale și își exprimă poziția față de provocările etice, sociale, politice ale dezvoltării fulminante a acesteia, pledînd pentru protejarea demnității umane în prima sa enciclică. Documentul, intitulat „Magnifica Humanitas” („Umanitatea magnifică”), a fost lansat în prezența Suveranului Pontif, a unor înalți oficiali ai Bisericii Catolice precum și a unor experți în domeniu precum Cristopher Olah, cofondatorul companiei americane Anthropic, creatoarea lui Claude. Cum de Suveranul Pontif a ales să vorbească în primul său document adresat întregii comunităţi catolice despre Inteligența Artificială? L-am întrebat pe Constantin Vică, de la Centrul de Cercetare în Etică Aplicată, doctor în filosofie, specializat în etica informației și computerelor. Constantin Vică: „Pentru că acesta este probabil subiectul cel mai important al deceniului nostru, poate chiar al întregului secol, vedem ce o să apară, pentru că transformările sînt extrem de rapide, cum nu s-a mai întîmplat în istoria mediilor de comunicare și informare. Mie îmi place foarte mult că se spune răspicat un lucru pe care eticienii, filozofii, oamenii din zona științelor comportamentale, științelor sociale, l-au observat de multă vreme: tehnologia aceasta nu este un simplu instrument, ea devine un mod de viață, ea înghite culturile lumii, ea a înghițit de fapt toată moștenirea culturală, aia pe care am reușit să o trecem în digital, încet, încet distruge democrațiile și mi se pare o alegere foarte bună din partea unui papă să ia acest subiect fierbinte, mai ales că nu este un subiect trecător. Este momentul de tranziție, este un moment de schimbare. Revoluția digitală s-a încheiat propriu-zis și acum urmează „teroarea”. Teroarea între ghilimele este dată nu de proasta utilizare, ci mai degrabă, de proasta înțelegere a efectelor Inteligenței Artificiale asupra noastră. Și pentru că are și această poziție relevantă, deopotrivă în planul comunității, în plan pastoral, în planul ecleziastic, dar și în planul politic - să nu uităm că asta este un document al unui stat, al statului Vatican -, pentru că are această dublă poziție, cred că și-a ales cel mai bun subiect.” În textul Papei Leon al XIV-lea apare ideea că inteligența artificială nu mai este doar un instrument, ci și un mediu, un mediu mental, un mediu poate chiar spiritual. Poate exista o spiritualitate algoritmică? Constantin Vică: „Nu știu dacă o spiritualitate algoritmică e cu putință, pentru că spiritualitatea ține într-un fel de o zonă a misterului și a non-raționalului. Ține de arhetipurile profunde care circulă cultural, pentru că nu există vreun trib, nu există vreo națiune în lumea asta care să nu aibă dimensiunea spirituală. Problema este cînd ea poate fi confiscată și într-un fel simulată în mod simplificat cu ajutorul Inteligenței Artificiale, pentru că Inteligența Artificială a devenit pînă la urmă locul mărturisirii. Foarte mulți oameni discută și vorbesc cu sistemele lor de AI în aceste medii ca să mărturisească. Iar arta mărturisirii este totuși o artă a creștinismului! Întrebarea este ce facem cu mărturisirea care nu își găsește o oglindire într-un alt suflet? Ce facem cu mărturisirea care, de fapt, se lovește de un zid, un zid semantic, interesant, care îți răspunde, dar la urma urmei, un zid? Ce facem cu mărturisirea care nu duce la catharsis? Pentru că ea nu cred că poate să ducă la catharsis. (...) Întrebarea este: oare mai cunoaștem ceva în celălalt, oare înțelegem această mărturisire ca pe o formă transformatoare, oare întîmpinăm, primim grija celuilalt, iertarea? Pentru că poate să-ți răspundă orice AI-ul, dar nu poate să te ierte.” Apasă PLAY pentru a asculta întreaga discuție! O emisiune de Adela Greceanu și Matei Martin Un produs Radio România Cultural

    • Transcript
  • S6 · E167
    May 29 · 30 min

    Tatiana Țîbuleac: „Am vrut să scriu despre toate fricile, despre moarte, iertare, ură și dragoste”

    Tatiana Țîbuleac este una dintre cele mai îndrăgite scriitoare de limbă română, în spațiul de limbă română – în România și Republica Moldova – dar și în alte țări. Primele ei două romane, „Vara în care mama a avut ochii verzi” și „Grădina de sticlă”, apărute la editura Cartier, sînt traduse, cu mult succes, în peste 20 de limbi. În 2025 Tatiana Țîbuleac a publicat încă un roman, „Când ești fericit, lovește primul”, tot la Cartier, care a primit Premiul Radio România Cultural pentru proză și Premiul „Observator Lyceum”. Joi, 28 mai, a început turneul american al scriitoarei Tatiana Țîbuleac, care lansează, alături de traducătoarea Monica Cure, ediția în engleză a romanului „Vara în care mama a avut ochii verzi”, apărută la Deep Vellum, în mai multe orașe: Dallas, San Francisco, Chicago, Washington, D.C. și New York. Am vorbit cu Tatiana Țîbuleac despre cele trei romane ale sale și despre succesul pe care îl are mai ales în spațiul hispanic (unde „Vara în care mama a avut ochii verzi” a ajuns la peste 20 de ediții), precum și despre relația ei cu cele două limbi în care a crescut, româna și rusa, și despre alegerea ei de a scrie în română. Romanul „Vara în care mama a avut ochii verzi”, este scris la persoana întîi, din perspectiva unui narator masculin, Aleksy, mai întîi adolescent, apoi adult, și este portretul unei mame și al relației dure, complicate, tensionate dintre cei doi, în care își face loc, spre final și multă tandrețe și dragoste. Este și o poveste despre moarte și cum ne raportăm la moartea celor apropiați și cum schimbă perspectiva morții relațiile. De te-au preocupat aceste teme? Tatiana Țîbuleac: „Cînd am început să scriu «Vara... », Alexandru, fiul meu, era foarte mic și eu eram o mamă trecută de prima tinerețe - în ochii părinților mei, în primul rînd, și probabil și în Moldova eram considerată o mamă mai bătrîioară, așa. Nu putem lăsa prejudecățile să nu ne afecteze, cred că mă consideram și eu o mamă întîrziată. Și-mi amintesc acea bucurie amestecată întotdeauna cu frică și cu un sentiment de insuficiență în primele luni. Mă gîndeam că nu fac lucrurile cum trebuie, mă gîndeam că acest copil ar trebui să vadă cît de mult îl iubesc și nu credeam că vede, nu credeam că fac lucrurile bine. Această frică a mea de a nu fi un părinte foarte bun probabil venea și din copilăria mea în care eu l-am adorat pe tatăl meu, care nu a fost un tată foarte prezent - din cauza scrisului, din cauza meseriei, era mereu plecat. Și acolo a fost probabil declicul, pentru că am început să scriu într-un fel scuzîndu-mă, parcă, sau scriindu-i un mesaj lui Alexandru pentru viitor, ca să știe că l-am iubit cum am putut, cît am putut și dacă asta n-a fost suficient, să înțeleagă de ce nu a fost suficient. Cred că imaginea pe care am avut-o în cap este un fel de message in a bottle, este un mesaj într-o sticlă aruncată în ocean, pentru cînd va crește mare și eu voi avea dovada că m-am gîndit la asta de cînd era mic. (...) A fost o carte pe care am scris-o repede și fără să mă gîndesc. Pur și simplu am avut nevoie să vărs niște emoții. Nu m-a interesat atît de mult povestea în această carte. M-a interesat să vorbesc despre toate fricile care s-au acumulat pînă atunci, despre moarte, despre iertare, despre ură și dragoste. Lucruri pe care le-am simțit și eu și pe care cred că le simte fiecare om. Am fost foarte curajoasă și în ochii mei să spun lucruri foarte dure, să le aștern pe hîrtie, lucruri pe care, mi-am dat seama că niciodată nu le-aș fi rostit. Dar am putut să le scriu, pentru că scrisul întotdeauna a fost mai ușor pentru mine decît vorbitul.” În al doilea roman al tău „Grădina de sticlă”, Lastocika, o fetiță abandonată, este luată la șapte ani de la casa de copii de Tamara Pavlovna, care îi oferă educație dar o pune și la muncă. E o relație de iubire-ură între cele două. „Grădina de sticlă” e și o poveste despre tensiunea dintre limba română și limba rusă, despre a fi între limbi, despre identitate. Începi să te apropii aici de lumea din care vii, de Chișinăul în care ai copilărit, de anii ’80, ’90. Tatiana Țîbuleac: „Am fost întrebată de foarte multe ori de ce am fugit atît de tare în «Vara...» de locul în care am crescut, de rădăcini, de influențele Moldovei, României, Rusiei. Pentru că sînt de fapt o scriitoare care s-a îmbibat cu toate aceste laturi. Și atunci, răzvrătindu-mă cumva, m-am întors în Moldova, m-am întors la Chișinău, în curtea în care am crescut și am scris această poveste, pe care, atunci cînd am început să o scriu nu am crezut-o neapărat o metaforă pentru Basarabia - asta ar fi însemnat să-mi doresc să obțin foarte mult cu acel roman și nu eram eu atît de ambițioasă pe vremea aceea. Am vrut să scriu o poveste a unei fetițe care a crescut, la fel ca mine, acolo, în acele timpuri și despre ce a însemnat pentru ea să trăiască în două culturi, în două limbi, cu permanenta întrebare cine sînt, unde merg, cît din mine este alegere, cît din mine este forțat, cum poți să iubești și să urăști în același timp o limbă, cît de diferită poate fi viața în funcție de limba în care alegi să trăiești, să gîndești, să iubești. Și într-adevăr am înțeles că aceste întrebări caută răspuns și pentru mine, ca om, în acel punct, pentru că aveam doi copii deja (...), care nu înțelegeau foarte clar din poveștile noastre de ce Moldova vorbește limba română dar nu este România. (...) Am pornit de la povestea Lastocikăi dar am înțeles pe parcurs că este imposibil să scriu doar o poveste simplă a unei orfane care este înfiată și mi-am dat seama că povestea ei și povestea țării, într-adevăr.” Al treilea roman al tău, „Când ești fericit, lovește primul”, o are în centru pe Mila, o femeie de 50 de ani, care a emigrat în anii ’90 din Republica Moldova în Franța și este alcoolică. Mila a crescut într-un Chișinău marcat în anii ’90 de sărăcie și criminalitate. Mila devine profesoară de franceză la Universitate dar ajunge să aibă de-a face cu lumea interlopă și traficanții de droguri și valută. În Franța, face munci necalificate și nu-și găsește locul. Dar își spune povestea. Tatiana Țîbuleac: „Cartea asta a început, de fapt, cu o altă perspectivă. Am vrut să scriu despre anii ’90, dar despre generația tatălui meu. Pentru că, acolo unde se oprește «Grădina de sticlă», de acolo începe o altă perioadă în viața Moldovei. Și, după o discuție cu tatăl meu despre fericire, mi-am dat seama că noi nu am vorbit despre acei ani prea mult. Și au fost ani duri, ani grei, ani chinuitori, mai ales pentru intelectualii din Moldova care, după ce au luptat pentru renaștere, pentru independență, după ce și-au sacrificat mulți dintre ei viețile, făcînd tot felul de lucruri în așteptarea acelui moment cînd totul li se va da, ei au fost primii care au căzut atunci și care într-un fel au fost reduși la niște săraci, la niște oameni considerați aproape nebuni că luptă pentru niște idealuri care nu mai trebuiesc nimănui. Îmi amintesc că în acei ani profesorii, doctorii, inginerii, jurnaliștii, scriitorii, intelectualii pur și simplu nu mai contau. Contau alți oameni. Era foarte multă sărăcie. Oamenii munceau șase, opt, nouă luni fără să-și primească salariul. Și imaginează-ți, dacă erau doi bugetari într-o familie, ce însemna asta pentru o familie cu doi copii? Însemna că nu aveau nici ce mînca, nici cu ce să-și plătească întreținerea. Au fost ani în care grevele erau la ordinea zilei. Piața centrală din Chișinău n-a fost liberă nici o zi, timp de mulți ani. În fiecare zi, oamenii ieșeau, și scandau, și plîngeau, și protestau. Atunci a început migrația. Primii care au decis să plece au fost intelectualii și, desigur, femeile. Femeile întotdeauna consideră că sînt și chiar sînt mai descurcărețe. Au plecat profesoarele care vorbeau și cîte o limbă străină și se gîndeau: dacă voi merge în Italia, cu puțină italiană sau puțină franceză, o să mă descurc. Asta este una dintre marile tragedii ale Moldovei pe care noi nu am studiat-o: ce s-a întîmplat cu acei copii care au fost lăsați la șapte ani și și-au revăzut mamele la șaptesprezece ani, unii dintre ei. Au fost ani în care femeile nu se puteau întoarce acasă și pentru că aveau datorii - au plătit bani mulți ca să poată pleca ilegal -, dar și pentru că nu aveau acte. Și această migrație a oamenilor fără acte, a oamenilor nepregătiți, pe care nu i-a așteptat nimeni și pe care toți europenii știau că îi pot exploata, pentru că nu aveau nici un drept, a fost una dintre temele care m-au preocupat.” Apasă PLAY pentru a asculta întreaga discuție! O emisiune de Adela Greceanu Un produs Radio România Cultural

    • Transcript
  • S6 · E166
    May 28 · 26 min

    Suveranismul sub lupă

    De ce votează oamenii cu politicieni extremiști? Este întrebarea la care își propun să răspundă trei sociologi, autorii volumului „Suveranismul în România”, apărut la Humanitas: Alina Pop, Filip Alexandrescu și Ionuț-Marian Anghel. Ei au cercetat rădăcinile sociale ale votului suveranist, au mers pe teren, au vorbit cu oamenii și au descoperit probleme sociale profunde, nemulțumiri și frustrări ale unei părți considerabile a societății, care au făcut posibilă ascensiunea liderilor suveraniști. Despre cercetarea lor și concluziile la care au ajuns vorbim cu Alina Pop și Filip Alexandrescu. Spuneți în carte că manipularea, analfabetismul funcțional și nostalgia după perioada comunistă - propuse ca explicații în spațiul public - nu sînt rădăcina socială a votului suveranist, ci au la rîndul lor cauze mai profunde. De ce nu v-ați mulțumit cu aceste explicații și ați căutat și mai adînc? Alina Pop: „A căuta rădăcinile înseamnă a căuta exact cauzele care acționează din profunzime asupra unor fenomene și au anumite efecte, printre care și cele trei pe care le-ați amintit. Deci ele sînt mai degrabă consecințe decît cauze care, la rîndul lor, se înlănțuiesc într-un lanț cauzal mai lung și care, la final, au produs acest tip de comportament electoral. (...) Propaganda nu e un fenomen nou. Manipularea prin propagandă nu s-a inventat acum. E adevărat că sîntem foarte interesați să vedem cum se manifestă și care sînt efectele noilor mijloace de comunicare în masă, ținînd cont de dezvoltările tehnologice. Însă baza, nucleul propagandei și manipulării nu cred că s-au schimbat foarte mult. Problema pe care ne-am pus-o noi nu a fost să ne uităm atît la conținut, la modul în care și-au construit mesajele diverși actori care au influențat într-un fel sau altul percepția publicului în 2024 și o fac în continuare. (...) Sîntem convinși că forța manipulării nu ține doar de puterea emițătorului de a o transmite într-o formă sau alta, ci ține și de receptivitatea publicului. Și atunci noi ne-am uitat mai degrabă la terenul fertil pe care s-a implantat această manipulare și credem în continuare că-i foarte necesar ca oamenii, mai ales decidenții politici, care vor într-adevăr să acționeze asupra consecințelor negative ale propagandei și manipulării, să aibă în vedere și publicul care receptează aceste mesaje. Strategia unei combateri a propagandei cu o contrapropagandă - am citit recent parte din acel raport -, cu un vaccin informațional, ca să fie oamenii pregătiți, poate fi eficientă, dar noi credem că e un vaccin care poate să acționeze superficial. Or, tratamentul, dacă tot vorbim în termeni medicali, cred că trebuie să fie mai profund. Cauzele pentru care oamenii sînt dornici să voteze politicieni nou apăruți, care propun un discurs radical, importînd temele extremei drepte din Europa - nu sîntem nici aici originali -, aceste cauze trebuie rezolvate. Și noi ne-am străduit în carte să arătăm că problemele sînt aparent destul de simplu de identificat. Am descoperit niște lucruri care, din păcate, sînt poate cunoscute, dar care au fost mult prea mult timp ignorate. Și aici vorbim despre modul în care s-a dezvoltat societatea românească în ultimii 35 de ani și, mai precis, în ultimii 25 de ani. E o dezvoltare pe care nu o putem nega, România de acum nu mai este cea care a fost în 1990, însă această dezvoltare s-a produs inegal.” Legați votul pentru suveraniști de inegalitatea socială. Care sînt explicațiile acestei legături? Filip Alexandrescu: „Dezvoltarea României a fost indubitabilă în ultimii ani, PIB-ul a crescut. (...) Această creștere nu a fost percepută în mod egal în toate straturile societății. Dezvoltarea s-a concentrat aproape exclusiv, sau în cea mai mare măsură, pe poli de creștere, așa cum îi numește și Banca Mondială. Există și un raport al Băncii Mondiale pe orașele care acționează ca poli de creștere în România - evident, orașele mari, capitala, Bucureștiul are un PIB deja comparabil cu PIB-ul unor zone metropolitane de lungă durată din Europa de Vest, și orașele principale, Timișoara, Iași și uneori, parțial, pe culoarele de dezvoltare între acestea. (...) E clar că bogăția s-a concentrat foarte mult. Prin politici publice, în mare măsură, care au dus la concentrare. Și aceste politici au avut, să zicem, noima lor. Adică ai vrut să ridici cît mai repede, să dezvolți economia. Problema e că dacă o dezvolți prea inegal, ai aceste efecte de recul. E interesant că în România ele s-au manifestat destul de tîrziu.” Alina Pop: „Ce ne-au arătat aceste experiențe de teren și multele conversații și interviuri pe care le-am avut cu oamenii este că există un fond de nemulțumire răspîndit în teritoriu pe care oamenii îl simt și pentru care, evident, caută noi soluții. Așa cum am scris și în carte, n-am întîlnit fanatici, n-am întîlnit oameni care să nu știe să scrie, n-am întîlnit oameni iraționali. De fapt, cred că asta ar merita să spunem, că oamenii au niște motive pentru care votează iar a-i judeca, a-i blama, a-i critica și a folosi diverse invective pentru ei, ratează adevărata miză. Iar miza e să înțelegem care sînt motivele, condițiile sociale și economice care îi fac pe oameni receptivi la propagandă și cum putem acționa, nu noi ca autori, noi ne-am făcut treaba și o să continuăm cercetarea pe direcția asta, probabil, dar decidenții politici mai ales, care, iată, acum nu mai pot să spună n-am știut. Dacă vor citi o parte dintre capitolele pe care le-am scris, ar trebui să fie mai cunoscători.” Ce explicații ați găsit pentru votul suveranist? Filip Alexandrescu: „Sînt oamenii care s-au văzut ca pierzători, cum se numeau înainte pierzătorii tranziției, situație care s-a tot accentuat. Cîștigătorii tranziției au apărut și ei, într-un mod mult mai clar. Bifurcarea între cele două grupuri s-a tot mărit și, în același timp, ei au devenit mult mai vizibili unii pentru ceilalți. Așa că această bifurcare a dus la căutarea unor soluții de revanșă. De multe ori mi s-a părut că e o căutare disperată de alternative. Societatea e un sistem care funcționează prin alocarea anumitor resurse indivizilor. Ei bine, unii indivizi, văzîndu-se privați sistematic de aceste resurse, spun: ceva nu e regulă, ceva a mers din ce în ce mai prost pentru noi și din ce în ce mai bine pentru ceilalți. Și, da, paradoxal, Uniunea Europeană a susținut acest proces. Și atunci, ne ducem la cei care pare că simplifică lumea foarte mult. Pentru că discursul suveranist e foarte simplu și acest fenomen seamănă foarte mult cu ce se întîmplă și în alte țări. Suveraniștii spun un lucru foarte simplu: vă vedem și vă înțelegem. Auzi asta: cineva mă vede, cel puțin! Ceilalți vorbesc despre diverse lucruri tehnice, despre cum ar trebui să funcționeze România, dar practic, în viața lor, oamenii nu văd nimic bun. Și atunci a fost un vot de revanșă. Care poate fi răsturnat, în fond, dacă dai o imagine credibilă de dezvoltare. Da, vă vedem și noi, ar putea să spună partidele mainstream. Da, uite, începem să luăm măsuri, înțelegem problemele, înțelegem adîncirea inegalităților. Putem să începem să luăm niște măsuri care să le reducă. Și atunci, tentația suveranistă în România, dar și în restul Europei, ar scădea. Asta e concluzia noastră.” Apasă PLAY pentru a asculta interviul integral! O emisiune de Adela Greceanu și Matei Martin Un produs Radio România Cultural

    • Transcript
  • S6 · E165
    May 27 · 29 min

    Autopsia unei dezinformări - interviu cu ministrul (demisionar) al Culturii, András István Demeter

    András István Demeter a demisionat din funcția de ministru al Culturii după apariția, într-o publicație online, a unei înregistrări (posibil trunchiate) referitoare la achiziția Radio Chișinău de către Radio România. În acea înregistrare, politicianul UDMR folosește un limbaj vulgar cînd povestește despre detaliile acestei achiziții și acuzațiile care i s-au adus, ulterior, în Justiție. Ruptă din context, acea înregistrare lăsa să se înțeleagă că András István Demeter ar fi putut trăda interesul național al României. De fapt, la o ascultare atentă, oricine și-ar fi putut da seama că era, de fapt, sarcastic. A folosit un limbaj nepotrivit, dar sarcastic... Ceea ce a urmat a fost, pînă la urmă, un hoax, o dezinformare. Cazul ridică însă întrebări care depășesc persoana fostului ministru. Ce înseamnă responsabilitatea publică pentru un demnitar? Și cum vorbim despre „interesul național”? L-am invitat astăzi la „Timpul prezent” pe András István Demeter. Ați numit plecarea dumneavoastră „demisie de onoare”. Ce anume v-ați asumat prin această demisie: limbajul folosit sau efectul politic al înregistrării? András István Demeter: "Aș putea să spun că ambele. Și mai mult decît atît. În primul rînd, este o chestiune de onoare să faci un gest care este la îndemînă. A apărut în peisajul public o înregistrare. Care a creat o furtură. O furtură destul de mare. Un fel de tsunami. Pentru că în modul în care s-a pus problema, modul în care a fost formulat titlul și modul în care – pînă la urmă, firesc – au reacționat oamenii, era într-adevăr, un fel de cutremur. În această situație, pentru a calma spiritele, un gest minim și onorabil este de a face un pas înapoi. Asta s-a întîmplat cu demisia de onoare. Denumirea vine și din faptul că nu prea ai din ce demisiona cîtă vreme ești parte a unui guvern demis, dar nici nu poți invoca alte formulări... Și atunci am considerat că alipirea acestei precizări are o valoare practică, dar și una simbolică." „Îmi bag p... în interesul național, pentru că eu sînt ungur”. Am citat aici din acea înregistrare difuzată pe acea publicație online. Am citat, dar nu tocmai exact, pentru că avem aici o situație paradoxală: nu pot reproduce la radio expresia pe care ați folosit-o – sau vi se atribuie – pentru că audiovizualul este reglementat. Dumneavoastră erați într-o poziție publică, erați ministru... Credeți că un demnitar are dreptul la o libertate mai mare decît un jurnalist – inclusiv în ceea ce privește folosirea anumitor cuvinte în public? András István Demeter: "Orice om se exprimă și la supărare, și cînd se autocitează, cu orice fel de cuvinte pe care le crede de cuvință. Unele mai libertine, unele mai licențioase... Nu cred că sîntem sfinți. Cel care n-a înjurat niciodată, nici la supărare, nici la bucurie, acela se arunce prima piatră! Ipocrizia este mare. Dar ar trebui să fie, totuși, puțin mai controlată. Una este să vorbești la microfon și să fii sub incidența codului audiovizual; una este să faci o declarație publică și să intri, iarăși, sub incidența reglementărilor legale în materie. Și alta este să fii într-un spațiu privat, chiar și în calitatea oficială, de ministru, de realizator, de orice ai fi, și să fii înregistrat pe ascuns, fără acord, cu niște instrumente despre care nu știi. Aceste gesturi intră în alte sfere, inclusiv în sfera civilă ori penală." Apasă PLAY pentru a asculta interviul integral! O emisiune de Adela Greceanu și Matei Martin Un produs Radio România Cultural

    • Transcript
  • S6 · E164
    May 26 · 28 min

    Acordurile Abraham și noul plan al lui Trump pentru Orientul Mijlociu - interviu cu Dragoș Mateescu

    Președintele american Donald Trump spune că negocierile cu Iranul „merg bine” și promite fie „un acord grozav pentru toți”, fie nici un acord. În același timp, Statele Unite au atacat ținte din Sudul Iranului – e vorba de baze de lansare de rachete și ambarcațiuni despre care Washingtonul susține că amenințau navigația în zona Strîmtorii Ormuz. Teheranul denunță loviturile drept un semn de rea-credință, mai ales că atacurile s-au petrecut chiar în timpul negocierilor. Miza acestor discuții e redeschiderea Strîmtorii Ormuz, rută esențială pentru transportul mondial de petrol și gaze. Dar Trump încearcă să impună o extindere a Acordurilor Abraham – ceea ce complică negocierile. Care sînt șansele unui acord între Washington și Teheran? Și cînd ne putem aștepta la redeschiderea strîmtorii? L-am întrebat pe analistul politic Dragoș Mateescu. Ce sînt Acordurile Abraham despre care vorbeşte preşedintele Donald Trump şi cum ar putea influenţa încheierea păcii semnarea lor de către statele invocate de liderul de la Casa Albă, între care Pakistan, Qatar, Turcia, Egipt, Iordania? Dragoș Mateescu: „(Acordurile Abraham) reprezintă o inițiativă a domnului Trump personal, din primul său mandat, concretizată cu două țări inițial, Emiratele Arabe Unite și Bahrain. Aceste acorduri sînt numite Abraham pentru că se adresează popoarelor cărții, popoarelor biblice, religiilor monoteiste. E un simbol, bineînțeles. Acordurile Abraham presupun recunoașterea Israelului, deschiderea de proiecte de colaborare care să includă Israelul și, în schimbul acestor lucruri, țările semnatare sînt incluse în aceste proiecte, în diferite moduri. În cazul Bahrainului și Emiratelor, ele se află pe traiectoria celui mai mare proiect care derivă din aceste acorduri, India-Middle East-Europe Economic Corridor, coridorul economic, logistic, digital, energetic, foarte complex, între India, două porturi din India, Orientul Mijlociu, prin portul Haifa, și Grecia.” Dar de ce încearcă Donald Trump să lege dosarul iranian de Acordurile Abraham? Nu se complică foarte mult procesul de vreme ce sînt implicate atîtea state, fiecare cu alte relații, fiecare cu alte interese? Dragoș Mateescu: „E un proiect de incluziune. Pentru mine este similar cu Comunitatea Cărbunelui și Oțelului care a fondat Uniunea Europeană. Ar putea duce la avantaje pentru țările implicate care să atragă o integrare regională. Bineînțeles, să integreze în primul rînd Israelul, dar cu avantaje pentru toate țările din regiune. Pentru că nu este vorba doar despre o legătură logistică care se treacă prin Emirate, Haifa și Pireu. Presupune și exploatarea resurselor energetice non-petroliere, fără gaze, fără fosili, respectiv solare, eoliene, din regiunea Peninsulei Arabice în general, prin Orientul Mijlociu. Să alimenteze Ciprul, să alimenteze Uniunea Europeană, care caută întotdeauna alternative. De ce nu Turcia, care, deocamdată, e foarte ostilă la toate aceste proiecte. Și, de ce nu, să integreze Iranul! Poate participa, poate profita, la fel ca și Egiptul. Egiptul n-a spus niciodată nu, Iordania n-a spus niciodată nu. De fapt, partea logistică trece prin Iordania. Și conexiunile digitale, care și ele sînt foarte importante.” E un proiect de incluziune. Dar include în vreun fel și chestiunea palestiniană acest mare proiect de incluziune? Dragoș Mateescu: „Arabia Saudită a fost gata să participe, fără nici o problemă, pînă a izbucnit nenorocirea din Gaza. Și condiționează participarea sa de rezolvarea problemei statalității palestiniene. Respectiv recunoașterea statalității independente a Palestinei.” Apasă PLAY pentru a asculta interviul integral! O emisiune de Adela Greceanu și Matei Martin Un produs Radio România Cultural

    • Transcript
  • S6 · E163
    May 25 · 27 min

    Ce se întîmplă în Serbia? Despre manifestațiile „Studenții cîștigă” cu Miruna Butnaru-Troncotă

    O amplă manifestație antiguvernamentală a avut loc sîmbătă, în Serbia, la Belgrad. Organizațiile studențești au chemat cetățenii din toată țara să vină la protest, sub sloganul „Studenții cîștigă”. Evenimentul de sîmbătă a fost precedat de un an și jumătate de proteste declanșate în noiembrie 2024, după ce acoperișul gării din Novi Sad, proaspăt renovată, s-a prăbușit, omorînd 16 oameni. Protestatarii acuză de-atunci autoritățile de corupție. Care e istoricul protestelor în acest an și jumătate care s-a scurs din noiembrie 2024 pînă acum? Ce vor manifestanții să obțină? Se poate coagula o mișcare politică în urma acestor proteste care durează deja de un an și jumătate? Am întrebat-o pe Miruna Butnaru-Troncotă, prof. univ. la SNSPA, specialistă în zona Balcanilor. Miruna Butnaru-Troncotă: „Au fost proteste aproape permanente, e un fenomen civic mai puțin întîlnit pînă acum. Vorbim de un nucleu al studenților, de la mai multe specializări. Ei sînt primii care au ieșit, pentru o manifestație de doliu, inițial, și de condamnare a actelor de corupție, care s-a transformat apoi în proteste de masă. Asta înseamnă că li s-au alăturat sindicatele, fermierii și o parte a clasei de mijloc și, ceea ce a fost foarte important pentru studenți, profesorii din universități. Profesori care și-au pus în pericol uneori chiar locul de muncă, pentru că președintele Aleksandar Vucic a început o serie de acțiuni de intimidare a acestora, de desfacere a contractelor de muncă. Mulți au ajuns în justiție, iar unii și-au pierdut locul de muncă. Vorbim aici de profesorii care au sprijinit protestele deschis, nevrînd să mai intre la ore. E important de spus că studenții au blocat universitatea și aproape un an de zile nu s-au mai ținut cursurile. Sigur, apoi au apărut și niște contra-manifestații, cu alți studenți, pro-guvernamentali, care spuneau că dreptul lor la educație trebuie luat în considerare și să se revină la cursuri. Deci a fost foarte vizibilă polarizarea societății sîrbe. Societatea civilă fusese redusă la tăcere – asta ne arată cam toate studiile și toate sondajele de opinie privind libertatea presei și libertatea societății civile în Serbia. Regimul a devenit din ce în ce mai autocrat, fundațiile și organizațiile non-guvernamentale au un spațiu foarte mic de manifestare și atunci aceste proteste au devenit și spațiul de manifestare liberă a societății civile. Cercetători în științe politice care urmăresc atent au încercat să definească acest tip de protest ca fiind unul studențesc, non-partizan, pentru că ei nu sînt asociați cu nici un partid politic, sînt efectiv doar proteste anti-guvernamentale și care în acest moment au și o solicitare direct politică și anume alegeri anticipate. Dar pînă acum nu a existat o poziționare politică și nici o asociere. Studenții au refuzat să aibă un lider, nu există un lider al acestei mișcări, totul este împărțit între organizațiile studențești, tocmai pentru a nu fi atacați ca actor politic și au refuzat orice asociere cu un partid politic. Lucru care a atras și o serie de semne de întrebare sau animozități legate de ce va fi mai departe, de cum poţi s-o ții în proteste în continuu. Protestele obosesc și mai departe ai nevoie, totuși, de legitimitate democratică, ai nevoie să intri în alegeri. Lucru care acum a devenit un subiect mult mai acut, fiind deja aproape o nouă rundă de alegeri. Următoarele alegeri sînt în 2027.” După catastrofa din 2024, premierul Serbiei și primarul din Novi Sad au demisionat. Dar protestele nu s-au oprit. De ce, ce vor manifestanții să obțină? Miruna Butnaru-Troncotă: „Da, iniţial, ei au cerut tragerea la răspundere a mai multor persoane pentru ceea ce am numi corupția generalizată, corupția la un nivel înalt, atît între cei care au făcut acele renovări de proastă calitate, cît și între instituțiile guvernamentale care au finanțat. În justiție, părinții victimelor nu și-au văzut dreptatea. Procesele stagnează. Şi trebuie spus că toți indicatorii democratici din ultimele luni, publicați de Bertelsmann Stiftung sau V-DEM, de la Institutul pentru Democrație, arată Serbia ca fiind, după Ungaria, la acel moment condusă de Orbán, statul cu coeficientul cel mai scăzut în ce priveşte calitatea democrației. Studenții reclamă deteriorarea instituțiilor democratice, ceea ce se traduce și în stagnarea în procesul de integrare europeană. Eu i-am cunoscut personal, anul trecut, am fost la un festival de film unde au fost invitați ca speakeri doi dintre ei. Am fost foarte impresionată, pe de-o parte, de oboseala lor, de faptul că deja spuneau că sînt epuizați de aceste proteste, dar, pe de altă parte, și de ceea ce simțeam că le dă totuși energie și anume gîndul la viitor. Ei spuneau ne dorim să rămînem în țară. Vedem că în celelalte state din Balcanii de Vest singura oportunitate pentru un tînăr să aibă o viață decentă și să beneficieze de meritocrație și de o viață care să nu-l condamne la a da mită în stînga și în dreapta este să plece din țară. Iar ei spuneau noi nu vrem să plecăm din țară, noi vrem să rămînem în Serbia, dar nu în această Serbie. Ne dorim o Serbie democrată. Şi unii din ei făceau comparația cu părinții lor. Părinții noștri, spuneau, au ieșit în stradă împotriva lui Milošević pentru a avea o Serbie europeană. Noi observăm că această Serbie europeană e tot mai departe dar ne-o dorim.” Apasă PLAY pentru a asculta interviul integral! O emisiune de Adela Greceanu și Matei Martin Un produs Radio România Cultural

    • Transcript
Showing 21–27 of 27 episodes