Skip to content
Sign in
Artwork for Timpul prezent
NewsPoliticsNews CommentarySociety & Culture

Timpul prezent

Matei Martin și Adela Greceanu la Radio România Cultural

Politică. Societate. Cultură. Un talkshow despre lucrurile care contează cu Adela Greceanu & Matei Martin. Un produs Radio România Cultural

Play
Open in
  • 26 episodes
  • daily
  • Avg 28 min
  • Romanian

Episodes 26

NewestOldestLongest
All20Unplayed20In progress0Played0
Counted on this page — what you have heard stays on this device, so it is not something the list can be paged by.
  • S7 · E6
    Yesterday · 28 min

    Religions 360°: religie, societate, modernitate - interviu cu Eugen Ciurtin

    Cum este înţeleasă religia în lumea de azi? Ce aduce lumii noastre cercetarea din domeniul istoriei religiilor? Ce metode de analiză folosesc cercetătorii din domeniu? În perioada 20-25 septembrie are loc la Bucureşti Congresul internațional de istorie a religiilor | Religions 360, care reuneşte nume importante ale cercetării din Europa, Statele Unite, Australia, Japonia și India. L-am invitat pe istoricul religiilor Eugen Ciurtin, preşedintele congresului, să vorbim despre mizele acestui eveniment extrem de ambiţios. Sînt 3000 de ani de religii pe care încearcă să-i acopere acest congres, care se numește Religions 360. 360 de grade în jurul ideii de religie, în jurul religiilor lumii. Totuși, care este ideea conductoare sau ce anume v-a interesat, care sînt direcțiile pe care vreți să le acoperiți în mod particular sau obligatoriu? Eugen Ciurtin: „Întotdeauna, în astfel de cazuri, trebuie să nu vrem foarte mult, ci să ne așezăm într-o poziție ospitalieră. Congresul este o figură itinerantă. Sînt congresele anuale și sînt congresele din 5 în 5 ani ale Asociației Internaționale, cele europene, în secolul acesta, anuale. Or, combinația acestor congrese și asociații, împreună cu eforturile organizatorilor, prin Societatea pentru istoria religiilor din București și Institutul de Istorie a Religiilor la Academiei Române, vin în întîmpinarea acestei dinamici. Cunoașterea e un proiect continuu, cunoașterea produce rezultate în fiecare an, iar forma cea mai bună este acest amfiteatru al cunoașterii, 360 trimite și la asta, dar mai mult decît alte dăți. (...) De data aceasta am propus și cel mai concis titlu, și cel mai generos, cel mai general concept, care trimite la circumscrierea cunoașterii, este titlul marii recenzii a lui Lawrence Eugene Sullivan la Enciclopedia lui Eliade, să circumscrii cunoașterea într-un moment anume, într-o disciplină anume. Am ajuns la acest nivel în care putem dialoga cu ei. Au primit din plin cu bucurie această propunere a mea și mă bucur să vă spun că ei înșiși au pregătit panel-urile: Esotericism 360, la 20 de ani după primul panel despre studiile despre esoterismul occidental în istoria culturii europene, în principal, care a avut loc la București în 2006. Apoi sînt panel-uri despre Vampirism 360, unde un mare savant etnolog, comparatist, Giuseppe Maiello, vorbește despre un șaman senilizat, care ar fi figura aceasta a vampirului, pe care noi o cunoaștem de la moroii transilvăneni pînă la filmul lui Radu Jude. Iată că acest concept de 360, de reunire a tuturor intereselor de cercetare, de centralizare a lor și de a da seama unii față de alții de pe poziții egale, tinde cognitiv să aibă un anumit succes, ceea ce ne onorează extraordinar de mult și încercăm în același timp să recapitulăm disciplina în tensiunile ei, în blocajele ei, în neajunsurile ei și în momentul istoric în care ne aflăm.” Multă vreme, ideea de modernitate a fost asociată cu secularizarea, cu ideea că pe măsură ce societățile devin mai educate, mai prospere, religia își pierde din greutate, din importanță. Totuși, vedem tot mai des în România, dar nu doar în România, că religia revine în politică, în dezbaterile despre identitate. Aveți o explicație pentru asta? Eugen Ciurtin: „Secularizarea, într-adevăr, pare a spune că religiile s-au retras undeva într-un vestibul, în culise. Dar noi am proiectat întotdeauna prin religii, cu aparatul nostru cognitiv și cu toată încărcătura noastră istorico-socială, am proiectat forme de asociere, forme de viitor, speranțe cu privire la lumea de dincolo și așa mai departe. Multe dintre conceptele și practicile unei vieți elementare, astăzi ca și acum trei secole, sînt întrucîtva în intersecția cu o religie sau alta, într-o comunitate sau alta, cu specificul ei sau nu. Ce face istoricul religilor este să nu devină parte în acest proces, să fie cu adevărat observator, să fie cu adevărat critic, inclusiv critic cu baza metodei istorico-filologice și hermeneutice (...) și să permită ca spațiul comun – pentru că un istoric al religiilor vede imediat cît de multe face o religie ca să le excludă pe celelalte dintr-o societate dată – să producă pînă la urmă democrație. Beneficul însuși în societăți și în epoci pentru științele umane este practica democratică. Ce stă în democrație produce beneficii în științele umane. Că altfel vine un totalitar sau un ideolog și îți spune nu e bun poetul nu știu care, dar nu e bună nici fapta religioasă respectivă sau doctrina sau personajul.” Apasă PLAY pentru a asculta interviul integral! O emisiune de Adela Greceanu și Matei Martin Un produs Radio România Cultural

    • Transcript
  • S7 · E5
    Friday · 24 min

    „Kairos” de Jenny Erpenbeck, mai mult decît un roman de dragoste

    O poveste de iubire care se transformă într-o poveste de dominare, pe fondul prăbușirii comunismului, în Republica Democrată Germană – așa s-ar putea rezuma în cîteva cuvinte romanul „Kairos” de Jenny Erpenbeck (Black Button Books, trad. Andrei Anastasescu). Katharina are 19 ani cînd îl întîlnește, în 1986, pe Hans, care are 53 de ani, e căsătorit și are un băiat. Sîntem în 1986, în Berlinul de Est. Cartea este scrisă în mare parte la timpul prezent, în mod neobișnuit pentru un roman, din perspectiva ei și din perspectiva lui deopotrivă. Timpul prezent scurtează foarte mult distanța dintre cititori și personaje. Dar „Kairos” nu e tocmai un roman de dragoste. După ce Katharina îl înșală pe Hans, povestea lor se transformă într-o relație de dominare şi abuz emoţional. Între timp, începe destrămarea sistemului politic din Republica Democrată Germană. Povestea unei mari iubiri eșuate devine o metaforă a prăbușirii societății comuniste. „Kairos” de Jenny Erpenbeck a primit în 2024 prestigiosul International Booker Prize. Am vorbit cu editoarea în limba română a romanului, Anca Dumitrescu, de la Black Button Books, despre personaje și relația lor problematică și dezechilibrată încă de la început, despre fundalul politic care devine tot mai semnificativ pe măsură ce povestea de iubire se transformă într-o relație de putere, despre maturizare și schimbare, la nivel de individ și de societate. Anca Dumitrescu: „E foarte percutant prezentul verbelor și absolut năucitor, pentru că te plasează atît de acut în tot zbuciumul personajelor. Nu e doar zbuciumul ei, să nu înțelegem că personajele sînt prezentate inegal. Ceea ce m-a șocat a fost cît de bine a reușit autoarea să intre în mintea lui. Arareori mi-a fost dat să citesc niște rînduri atît de crud de bine scrise despre cum vede un bărbat o relație în care el este abuzatorul de la un punct încolo. (...) Ambele personaje sînt plasate în istorie și lovite de ea. Istoria mare, Berlinul, RDG-ul care se destramă și istoria lor, pe de-o parte a familiei lui, pe de altă parte a relației, care nu e nicidecum una superficială, nici pentru el.” Katharina primește la cîteva luni după moartea lui Hans două cutii pline cu documente, scrisori, notițe, fotografii. Ce are special, oare, această istorie de iubire? Anca Dumitrescu: „Este foarte interesant că el rămîne un necunoscut pînă cînd ea deschide și epuizează toate acele documente. Nu erau doar acte sau bilete, scrisori ale lor. Cel mai interesant este că ea găsește dovezi ale unei relații problematice a lui cu istoria mare. Practic, se dovedește că el lucrase la STASI și fusese unul dintre informatorii odioși. Din acel moment putem să începem să recitim cartea altfel. Pentru că relația lor de iubire, care la un moment dat începe să cunoască abuz, dominație și o obsesie a lui ca iubita să-i spună adevărul, în momentul în care aflăm că el a fost informator niște ani buni, capătă cu totul alte valențe.” Este „Kairos” un roman de dragoste? Anca Dumitrescu: „Aș spune că e mult mai mult de atît. Mi se pare că este un roman despre istorie și despre memorie în toate formele ei: și de cuplu, și personală, și de stat.” Apasă PLAY pentru a asculta întreaga discuție! O emisiune de Adela Greceanu Un produs Radio România Cultural

    • Transcript
  • S7 · E4
    Thursday · 29 min

    25 de ani după 9/11 - interviu cu Claudiu Degeratu

    Se împlinesc 25 de ani de la atentatele teroriste din Statele Unite ale Americii. Aproape trei mii de oameni au murit în urma atacurilor orchestrate de gruparea Al-Qaeda în 11 septembrie 2001. Trei avioane deturnate de teroriști au intrat în cele două turnuri gemene din New York și în clădirea Pentagonului iar un al patrulea avion, care se îndrepta probabil spre Capitoliu sau Casa Albă, s-a prăbuşit într-un cîmp din Pennsylvania, după ce pasagerii au încercat să-i oprească pe terorişti şi să preia controlul aeronavei. Cum a schimbat acest tragic eveniment politica de securitate a Statelor Unite dar și la nivel mondial? Cum păstrează americanii amintirea acelei tragedii? L-am întrebat pe Claudiu Degeratu, expert în securitate și apărare. Se vorbește adesea despre 11 septembrie ca despre un eșec al serviciilor secrete americane. A fost, într-adevăr, un eșec al serviciilor, sau mai degrabă o incapacitate de a corela nişte date, de a corobora nişte informaţii şi de a lua nişte decizii astfel încît să se prevină ceea ce s-a întîmplat? Claudiu Degeratu: „Concluziile comisiei americane, Comisia 9/11, tutelată și de președinție, și de Congresul American, se îndreaptă spre ideea că, totuși, a fost un eșec de intelligence. Cu această precizare: că nu a fost un eșec de culegere de informații, ci a fost un eșec de corelare și de estimare a iminenței unor atacuri – ceea ce este o altă etapă din procesul analizei de intelligence. Dar, în principiu ambele sînt valabile. Concluzia principală fiind că a fost un eșec de intelligence, care s-a transformat într-o primă surpriză strategică, după mulți ani. După Pearl Harbor (1941), e considerată a doua cea mai importantă surpriză strategică de nivelul securității naționale și nivel militar, cu care s-a confruntat Statele Unite. (...) O anumită organizare instituțională dinainte de aceste atacuri a permis aceste breșe majore în activitatea de intelligence, în partea de analiză strategică, în special arhitectura privind corelarea unor date de la agenții naționale diferite, FBI, CIA și departamentul de informații militare. Și, bineînțeles, mai există și partea cealaltă, legată de faptul că Al-Qaeda a operat la nivel global. Gîndiți-vă că acest grupare a avut ca etapă finală activitatea din Hamburg, în Germania. Celula s-a reunit acolo și după aceea s-a pregătit operațional în cele patru grupuri care au deturnat patru avioane. Deci există și factori interni majori, și cei mai importanți, de la nivelul ecosistemului de securitate și apărare american, care explică acest lucru, dar, în același timp, și partea cealaltă e importantă, faptul că, la nivel global, statele, experții, nu erau pregătiți să interacționeze pentru a preveni asemenea activități.” Invocarea pentru prima dată în istorie a Articolului 5 al NATO după 11 septembrie a arătat o solidaritate occidentală aproape fără cusur. Cum s-a ajuns, numai cîțiva ani mai tîrziu, la diviziunile provocate de războiul din Irak? Claudiu Degeratu: „S-a ajuns tocmai prin războiul din Irak. Pentru că războiul din Irak a fost prima aplicare a doctrinei Bush a războiului preventiv. Președintele George W. Bush este cel care, după atacurile de la 11 septembrie, enunță un principiu foarte important, cel al dreptului Americii de a avea lovituri preventive oriunde pe glob, acolo unde se consideră că nu trebuie să mai determini dacă există și multe dovezi, ci doar să vezi intenția și postura. (...) Președintele Bush dezvoltă un concept care se numește războiul global împotriva terorismului, cu care diferite țări aliate nu au fost de acord, inclusiv Marea Britanie, Germania. Nu au fost de acord cu această abordare preventivă pentru că un aliat de talia Americii, care inițiază unilateral măsuri preventive, ar putea să genereze din partea altor state reacții împotriva celorlalți aliați. Și de aici încep să apară disensiunile. Nu avem dovezi pentru armele de distrugere în masă irakiene: Parisul cerea o prudență în abordarea și intervenția militară. Bineînțeles, America a mers unilateral. După aceea lucrurile au început să intre pe o cale de mijloc, pe principiul solidarității și al apărării colective împotriva amenințării teroriste. Pentru că atunci, în NATO, de asemenea s-au schimbat anumite perspective vis-a-vis de ierarhia riscurilor și terorismul a început să fie unul dintre cel mai importante riscuri care trebuiau gestionate.” Apasă PLAY pentru a asculta interviul integral! O emisiune de Adela Greceanu și Matei Martin Un produs Radio România Cultural

    • Transcript
  • S7 · E3
    Wednesday · 28 min

    Cum restabilim dialogul într-o lume polarizată? Interviu cu psihologa Zenobia Niculiță

    Într-o lume liberă, e firesc să avem păreri diferite și să ne exprimăm în spațiul public. Dezacordul face parte din jocul democratic. Dar ce se întîmplă atunci cînd dezacordurile încep să dezbine societatea? Trăim într-un climat în care diferențele politice sau culturale se transformă în rupturi. Și, uneori, dialogul pare imposibil. Cum refacem punțile dintre noi? Care este granița dintre conflictul de idei și momentul în care începem să-l percepem pe celălalt drept dușman? Spre ce ne îndreptăm ca societate atunci cînd se accentuează polarizarea? Cum ne păstrăm echilibrul psihic într-o lume în care se acumulează tensiunile și conflictele? Am întrebat-o pe Zenobia Niculiță, psihologă și psihoterapeută. E posibil dialogul între persoane cu păreri radical diferite, opuse? Zenobia Niculiță: „Știm astăzi, din mai multe studii pe tema polarizării, că într-o societate în care există deja o polarizare mare, în care există poziții radicale, diferite și diametral opuse, expunerea la argumente nu funcționează. Este unul dintre cele mai rele lucruri pe care le putem face. Pentru că expunerea la argumentele opuse nu face decît să întărească polarizarea persoanei, polarizarea ideologică. Persoana care ascultă, citește sau este expusă la argumente opuse, le resimte ca pe un atac la propria identitate, deci la propria supraviețuire și nu face decît, în fiecare moment, să-și construiască interior contra-argumente la ceea ce aude. Nu stă să cîntărească sau să caute să vadă dacă există ceva rezonabil.” Dacă argumentele nu funcționează, atunci ce funcționează, cum putem să ne întîlnim totuși? Zenobia Niculiță: „Funcționează întîlnirile reale între oameni, care se pot vedea unii pe ceilalți ca oameni care au și alte părți decît aceste opinii. Pentru că altfel poți să discuți cu un om care e vecinul care îți duce copiii la școală în unele zile și tu îi duci pe ai lui în zilele următoare. Sau asistenta medicală care te-a îngrijit în momentul în care erai în spital. Oameni pe care i-ai văzut și în alte ipostaze și cu care ai și alte elemente comune. (...) Avem o polarizare ideologică, avem o polarizare afectivă, care este cea mai dăunătoare, de fapt: în momentul în care ajung să-l urăsc pe celălalt, care este diferit de mine, și să mă tem de el. Și avem o polarizare percepută. Iar studiile arată că polarizarea percepută este întotdeauna mai mare decît cea reală. Cu alte cuvinte, nouă ni se pare întotdeauna că ceilalți sînt mai împotriva noastră decît sînt în realitate. Că ne urăsc mai tare decît ne urăsc. Și asta nu face decît să amplifice și să întrețină fenomenul. Și atunci, orice poate să reducă polarizarea percepută funcționează. Adică momentele în care putem să vedem că și celălalt este înțelegător. Și aici există un studiu făcut la Ottawa University, în care au adus împreună două persoane aflate pe poziții radical opuse și au aplicat tehnici de terapia cuplului la dezbaterea dintre ele. Adică tehnici legate de curiozitate și ascultare activă, de exprimare asertivă a propriei opinii, de acord vs. dezacord și așa mai departe. Și au descoperit că, într-adevăr, acest gen de intervenție funcționează. La finalul unui astfel de proces, persoanele respective arătau o polarizare afectivă redusă, dar, mai mult decît atît, efectul continua de-a lungul timpului.” Cum ne afectează sănătatea psihică faptul că asistăm la o polarizare tot mai mare a societăților noastre? Zenobia Niculiță: „Există un studiu și pe tema asta care arată că nivelul de stres, nivelul de cortizol este foarte crescut în corp și că, la un moment dat, devine un efect circular. Cu cît asistăm sau sîntem prinși într-un proces de polarizare mai puternică, cu atît nivelul nostru de stres crește. Cu cît nivelul nostru de stres crește, capacitatea noastră de discernămînt și de a ne angaja în mod corect într-un dezbatere scade, drept urmare polarizarea va crește și nivelul de stres va fi alimentat.” Și cum ieșim din acest cerc vicios? Zenobia Niculiță: „Oricît de banal ar suna, cea mai sănătoasă și mai eficientă metodă este: ieșim prin conectare. Atunci cînd reușim să ne conectăm în mod real cu oameni care ne văd ca persoane. Atunci cînd avem rețeaua noastră de suport, care nu este rețeaua ideologică, ci este cea compusă din acei oameni care pot să fie foarte diferiți de noi, dar sînt foarte prezenți fizic. Oameni care ne știu, care ne văd în întregimea noastră, care nu ne consideră, știu eu, incultul ăla care ține cu nu știu ce, ci știu că sîntem și părintele care are grijă de copii, copilul care are grijă de părinții săi, prietenul bun care a fost întotdeauna aproape cînd am avut o nevoie și așa mai departe.” Apasă PLAY pentru a asculta interviul integral! O emisiune de Adela Greceanu și Matei Martin Un produs Radio România Cultural

    • Transcript
  • S7 · E2
    September 8 · 28 min

    Ce relevanță (mai) are ONU într-o lume care nu respectă regulile? - interviu cu Liliana Popescu

    După cel de-Al Doilea Război Mondial, ordinea internațională s-a construit pe ideea că relațiile dintre state trebuie guvernate de reguli și nu de forță. Tot mai adesea însă vedem războaie de agresiune, amenințări militare și tratate internaționale care sînt ignorate ori denunțate. Ce se întîmplă cînd regulile sînt încălcate de cei atît de puternici încît nu pot fi sancționați? Și ce relevanță mai au instituții precum Organizația Națiunilor Unite, care intră în blocaj în fața unor crize pe care ar trebui să le gestioneze? În 8 septembrie se deschide la New York cea de-a 81-a sesiune a Adunării Generale a Organizației Națiunilor Unite. Vorbim despre criza dreptului internațional și despre raportul dintre forță și reguli. Invitata noastră este Liliana Popescu, prof. univ. dr. la Facultatea de Științe Politice a SNSPA. Organizația Națiunilor Unite a fost înființată după cel de-Al Doilea Război Mondial cu scopul de a menține pacea și securitatea la nivel mondial. În prezent organizația numără peste 190 de state membre. Care sînt principiile pe care s-a fondat această organizație internațională atunci, în primii ani de după război? Liliana Popescu: „Organizația Națiunilor Unite a fost gîndită în temeiul unor principii liberale. Şi acest lucru este reflectat în Carta ONU și în Declarația drepturilor omului, care a fost adoptată la scurt timp după înființarea organizației. Lucrul ăsta este foarte important pentru că principiile liberale merg pe ideea că pacea este cea firească și războiul este anormal. Războiul este, să spunem, un defect al umanității sau al comportamentului diverselor societăți. Obiectivul organizației este menținerea păcii și a securității. Și acest lucru, conform Cartei ONU, se realizează în primul rînd prin respectarea suveranității statelor și a egalității în suveranitate. În ciuda faptului că statele sînt foarte diferite ca mărime, ca putere. Sigur că aici, de-a lungul deceniilor, s-au dezvoltat o serie de contradicții. De pildă, la nivelul ONU a fost adoptată Declarația drepturilor omului. Or sînt unele aspecte care țin de dreptul intern. Sigur că printre principiile ONU este menționat faptul că statele trebuie să se abțină de la utilizarea forței în relațiile internaționale, de la a ataca state suverane. Dar dacă ne uităm la istoria ultimilor 81 de ani, vedem că s-au produs diverse încălcări ale acestor principii și ale dreptului internațional.” În ce măsură reușește ONU să apere unul dintre obiectivele sale principale: respectarea drepturilor omului peste tot în lume? Liliana Popescu: „Organizația Națiunilor Unite și funcționarea ei depind de voința statelor membre. ONU nu este o entitate supraordonată, nu e un guvern mondial care să aibă niște puteri de aplicare a dreptului care se referă la drepturile omului, are puteri limitate. Puterea sa se oprește la granițele statelor, deși aici sînt multe de discutat. De pildă, în timpul Primăverii Arabe, situația din Libia era extraordinar de dificilă pentru că regimul Gaddafi a acționat împotriva propriilor săi cetățeni la o scară foarte mare. Şi acea situație a condus la dezvoltarea dreptului internațional prin adoptarea unui nou principiu: responsabilitatea de a proteja, responsabilitatea colectivă, internațională de a proteja civilii dintr-o anumită țară. Există un precedent în care decidenții de la nivelul ONU nu au acționat suficient de devreme. E vorba de genocidul din Rwanda. În timpul genocidului s-a luat decizia ca ONU să intervină, dar era deja foarte tîrziu. Este o pată pe reputația organizației, pentru că oamenii aceia au murit din lipsa unei intervenții la timp.” În ultimii ani au fost încălcate mai multe tratate de drept internațional. Cîteva exemple: în 2014, Federația Rusă a ocupat Crimeea, teritoriu ucrainean, fapt denunțat drept ilegal de către ONU, care condamnă şi abuzurile și încălcările drepturilor omului în acest spațiu. Invazia rusă în Ucraina din 2022 reprezintă o încălcare a Cartei ONU și a dreptului internațional. O comisie ONU a concluzionat că Israelul comite crime de război și împotriva umanității în Gaza. Ce putere, ce relevanță au aceste constatări ale ONU în plin război? Liliana Popescu: „În primul rînd să remarcăm faptul că aceste condamnări nu au avut loc la nivelul Consiliului de Securitate sau mult prea puțin, pentru că din Consiliul de Securitate face parte ca membru permanent Rusia. Nu e prima oară cînd a fost încălcat dreptul internațional – s-a întîmplat încă din perioada războiului din Coreea. Sigur, această situație ne privește pe noi în modul cel mai direct pentru că sîntem vecini cu Ucraina. La nivelul Adunării Generale, majoritatea statelor, de-a lungul ultimilor ani, au fost favorabile Ucrainei. Dar au fost unele rezoluții pentru care inclusiv Statele Unite s-au abținut sau nu au votat. Lucrurile sînt foarte schimbătoare și într-adevăr există tendința de a fi folosită mult forța, în loc să apreciem existența acestui for în care se poate discuta și se poate încerca rezolvarea unor conflicte. Dar, cînd e vorba de Rusia și intervenția în Ucraina, dacă ascultați discursul lui Putin, veți vedea că din punctul lui de vedere Ucraina nu este suverană, deci el neagă suveranitatea Ucrainei deși Ucraina este membru de drept și de fapt al Organizației Naționale Unite, recunoscut de toate celelalte. Deci aici vorbim nu numai despre drept internațional ci şi despre unele state care sînt conduse de dictatori, în mod autoritar, care decid și au puterea să atace, să facă toate mizeriile pe care le face Rusia în Ucraina.” Apasă PLAY pentru a asculta interviul integral! O emisiune de Adela Greceanu și Matei Martin Un produs Radio România Cultural

    • Transcript
  • S7 · E1
    September 7 · 28 min

    Orice vot pentru populiștii și extremiștii europeni aduce prelungirea războiului din Ucraina - interviu cu Cosmin Popa și Marin Gherman

    Emisarii președintelui american Donald Trump, Steve Witkoff și Jared Kushner, s-au întîlnit sîmbătă la Moscova cu Vladimir Putin şi duminică au vorbit la Kiev cu Volodimir Zelenski, într-o încercare de a obține reluarea negocierile pentru pace în Ucraina. Cu ce se întorc în America emisarii lui Trump după aceste vizite? Care sînt perspectivele pentru Ucraina? I-am întrebat pe istoricul Cosmin Popa, specialist în spațiul ex-sovietic, şi pe politologul Marin Gherman, directorul Institutului de Studii Politice și Capital Social din Cernăuți, lector la Universitatea „Ștefan cel Mare” din Suceava. Cosmin Popa: „Greu de spus cu ce se-ntorc la Washington emisarii lui Trump după aceste vizite, pentru că în momentul de față interesul Rusiei este doar acela de a simula interesul pentru negocieri și de a obține de la administrația americană o întîlnire care să-l repună pe Putin în lumina reflectoarelor și să-i confere o aură de frecventabilitate internațională. (...) Pe de altă parte, toată lumea se fereşte de un elefant din cameră: ideea credibilităţii Americii. De fapt, America nu are o credibilitate autentică de mediator în acest conflict. Pentru că pînă acum, poziţiile administraţiei Trump i-au fost mai degrabă favorabile, indirect sau direct, lui Putin. Aşa se explică prezenţa la Kiev, în timpul acestor negocieri, a unor consilieri importanţi ai liderilor Germaniei, Poloniei, Franţei şi Marii Britanii. (...) Dincolo de faptul că Statele Unite nu sînt credibile în această discuție, mai e ceva: au foarte puține pîrghii de influență și de presiune asupra Rusiei.” Ce urmărește Vladimir Putin prin reluarea contactelor cu Washingtonul? Un acord care să încheie războiul sau încearcă doar să legitimeze cîștigurile teritoriale de pînă acum ale Federației Ruse? Marin Gherman: „Rusia participă la aceste discuții pur și simplu cu scopul de a mima un proces de pace. Putin în acest moment nu își dorește să oprească războiul sub nici o formă, Rusia nu este de acord cu un armistiţiu, nici nu își dorește să legitimeze ceva. Este o încercare de a transforma mecanismul discuțiilor într-o formă de a continua războiul. E un paradox: aceste negocieri – care nu sînt de fapt negocieri, ci niște întîlniri cu fiecare dintre părți – îl ajută pe Putin să continue războiul. Este un mecanism folosit din ce în ce mai mult, din ce în ce mai des. Apar acești doi eroi ai administrației Trump, se întîlnesc, discută ceva, au ajuns în premieră la Kiev și Kievul este nevoit să joace acest dans, să-i implice în această horă. La Kiev – am urmărit astăzi majoritatea reacțiilor specialiștilor de acolo –, lumea vede foarte clar lucrurile, toată lumea știe că aceste întîlniri nu vor avea nici un rezultat, toată lumea este conștientă de faptul că războiul intră în faza de iarnă și Rusia nu-l va opri. Însă toți zîmbesc frumos, încearcă să nu-i supere pe americani, pentru că nu este bine să-i supărăm pe americani: mai e nevoie de un Patriot, mai e nevoie de un dialog cu Statele Unite ale Americii. Iar din partea Rusiei, Putin crede că poate să fie relaxate sancțiunile americane împotriva Rusiei, Putin mai crede că datorită acestui ping-pong discursiv, poate prin niște artificii narative, se va obține o repoziționare și o oboseală în Statele Unite ale Americii. Deci e mai mult de cîștigat de partea rusă decît de partea ucraineană în urma acestor discuții mimate.” Apasă PLAY pentru a asculta interviul integral! O emisiune de Adela Greceanu și Matei Martin Un produs Radio România Cultural

    • Transcript
  • S6 · E182
    June 19 · 28 min

    De ce e importantă chestionarea miturilor din perspectiva femeilor? O discuție cu Cristina Ispas și Maria Manolescu

    „Retroversiuni”, antologia de proză scrisă de femei, publicată la Paralela 45, a ajuns la ediția a patra. Tema de anul acesta este Mitologii. În ultimii ani, a crescut interesul unor scriitoare pentru revizitarea unor mituri, pentru rescrierea unor povești arhicunoscute dar din perspectiva eroinelor sau a personajelor femei despre care nu se vorbește prea mult în mitologie. E un tip de retroversiune, în fond - fiindcă retroversiune înseamnă retraducerea unui text dintr-o limbă străină în limba din care a fost tradus -, aducerea înapoi a poveștilor femeilor din mituri, după ce poveștile au trecut deja printr-o traducere, printr-o interpretare: cea a bărbaților care le-au elaborat, scris și rescris. Așa că o temă precum mitologii, propusă scriitoarelor pentru o antologie numită „Retroversiuni”, poate fi înțeleasă și ca o invitație la rediscutarea, rescrierea, chestionarea unor mituri din perspectiva femeilor sau din perspectivă feministă. Am vorbit despre toate acestea cu Cristina Ispas (care coordonează, alături de Victor Cobuz, antologia) și cu Maria Manolescu, una dintre autoarele prezente în acest volum. Cristina Ispas: „Este un fel de revendicare a narațiunii, a propriei narațiuni, care pînă acum a fost spusă de altcineva. Au fost două motive pentru care ne-am gîndit la tema asta. În primul rînd, mitologia constituie un corpus de povești minunate, sălbatice, pline de vrăjitoare și zei, pe care le citim în copilărie și cu care ne formăm. Și m-am gîndit că e un teritoriu la care mi-ar plăcea să mă întorc și prin prisma bucuriei de atunci. Și, desigur, exact așa cum ai spus și tu, am fost atenți la acest nou curent în cadrul căruia mai multe autoare revendică anumite mituri și le recontextualizează, le rescriu, le rediscută dintr-o perspectivă feministă sau doar feminină, de multe ori dînd voce unor personaje feminine care nu au voce, sînt doar elemente de decor, alteori rediscutînd și reinterpretînd povestea. Pentru că în copilărie, într-adevăr, am citit miturile cu mare bucurie și plăcere, dar mai tîrziu mi-am dat seama că erau acolo și lucruri pe care mi-ar plăcea să le corectez cumva. Pentru că aceste mitologii constituie un subiect enorm care a traversat milenii în cultura noastră și s-a răspîndit, a infuzat toate artele, literatură, teatru, film, pictură, muzică și au tot fost rescrise și repuse în alte contexte. Am și spus, în momentul în care le-am făcut propunerea autoarelor să intre în tema asta, că probabil avem nevoie de cel puțin 4-5 ediții, numai ca să începem discuția în zona mitologiei. ” Ce i-ați răspunde cuiva care ar spune totuși, astea sînt niște mituri, niște povești, le citim în copilărie, le-au citit generații după generații, astea sînt poveștile, de ce să ne apucăm acum să le rescriem sau să ne uităm la ele din altă perspectivă? Maria Manolescu: „Tocmai pentru că de asta sînt poveștile, ca să fie spuse, respuse, discutate. Pentru mine poveștile au fost calea de a învăța lumea, de a mă apropia de bunica mea și întotdeauna cea mai fascinantă parte era să discutăm după, despre ce se întîmplă acolo. Asta fac și cu copilul meu. Și mi se pare că poveștile ne-au adus și pe noi acum împreună, și pe noi în paginile acestei antologii. Să nu avem voie să le chestionăm ar fi ca și cum n-am fi liberi să ne bucurăm de ele. Rescrierea poveștilor se întîmplă de cînd lumea. Și Sofocle, și Eschil, și Euripide au rescris niște mituri pe care le-au auzit și le-au scris cum au vrut ei. Dacă nouă ni se pare acum că ei le-au scris în forma definitivă e doar o iluzie. Și ei au fost liberi în a le trata, la fel și Shakespeare și nu văd de ce nu le-am urma exemplul în privința libertății. (...) Pentru mine rescrierile, mai ales rescrierile miturilor, mi se pare că pot să fie un masterclass în nuanțare. Pentru că aceste figuri mitologice sînt foarte esențializate, sînt niște arhetipuri. Ne-am obișnuit să le asociem niște etichete foarte simple: soția geloasă, cicălitoare, răzbunătoare, monstrul, femeia monstruoasă... Rescriindu-le, facem loc nuanțelor. Mi se pare interesant să vezi dacă, de fapt, Medeea nu și-a ucis copiii, cum face Christa Wolf în romanul pe care l-a scris în anii ’80 („Medeea. Glasuri”), o poveste foarte frumoasă. Toți ne-am obișnuit cu figura monstruoasă a Medeei care și-a ucis copiii. Și Christa Wolf zice dar dacă e o poveste fabricată, de fapt, politic? Mi se pare un gînd foarte bogat.” Apasă PLAY pentru a asculta întreaga discuție! O emisiune de Adela Greceanu Un produs Radio România Cultural

    • Transcript
  • S6 · E181
    June 18 · 28 min

    Despre vacanțe și imperativul fericirii. Interviu all inclusive cu Radu Uszkai și Alex Dincovici

    A început vara, se apropie vacanța, unii poate deja au plecat în concediu. Dar de cînd vorbim, în istoria omenirii, despre vacanță? Cum a apărut ideea de concediu? Se mai poate vacanță reușită fără o documentare serioasă a momentelor și locurilor-cheie pe Instagram și Facebook? Vacanța vine cu o mare presiune: trebuie să fim fericiți. De ce vacanțele produc uneori mai multă tensiune decît relaxare? E concediul și un test de rezistență pentru familie, pentru cupluri? I-am întrebat pe Radu Uszkai, cercetător la Centrul de Cercetare în Etică Aplicată, și antropologul Alex Dincovici. Cum a apărut ideea de vacanță, ideea de concediu? Alex Dincovici: „E o discuție interesantă pentru că mi-aduce aminte de un profesor de geografie care a întrebat cînd au apărut oceanele și răspunsul era cînd au apărut continentele. Cam așa și aici. Ideea de vacanță a apărut cînd a apărut ideea de muncă plătită, văzută ca obligație și deconectată de tot ce însemna calendar agrar, calendar religios. Aș spune că în momentul industrializării și în epoca industrială a apărut această noțiune de vacanță. Pentru că înainte, oamenii luau pauze atunci cînd erau nevoiți, pentru că te obliga natura, ciclul firesc de producție să faci asta. Și mai existau, evident, și sărbătorile religioase. Vacanța era definită mai degrabă ca ceva negativ, că etimologic de aici vine cuvîntul, e un gol, e o definiție negativă care acum s-a inversat. Vacanța a devenit ceva ce ești într-un fel obligat să faci, nu o faci neapărat pentru relaxare, o faci ca să poți să fii mai productiv, să-ți încarci bateriile, cum se spune în limbaj comun, ca să poți să muncești după aceea și mai mult. Deci cele două sînt foarte interconectate. Și, evident, a apărut și noțiunea de concediu, care e un pic diferită. Vacanța e văzută în registrul acesta al timpului liber, în care trebuie să reușești să te bucuri de el, pe care trebuie să-l umpli. Concediul e văzut strict ca o deconectare de la viața profesională, de la muncă, și e interpretat acum mai degrabă ca noțiune de drept. Concediul este un drept, pentru care oamenii s-au luptat.” În vacanță ne dorim libertate. Numai că, adesea, libertatea asta nu e garantată. Vacanțele seamănă tot mai mult cu un proiect managerial, care presupune și foarte multă muncă. Ne facem rezervări, ne facem liste de obiective. Ne creăm itinerarii. Printre altele, vacanța a devenit și o marcă a statutului și tocmai de aceea este nevoie să o planificăm în avans.E muncă multă. Putem depăși logica asta în vreun fel? Radu Uszkai: „E dificil s-o depășești din momentul în care oamenii devin conștienți de costul de oportunitate al timpului. Și de-aia oamenii ajung să aibă această perspectivă. Toate cuvintele pe care le-ai spus îmi sunau ca o critică dinspre stînga la adresa acestui mod de a conceptualiza vacanța. A modului neoliberal în care ne raportăm la timp, în care îl cuantificăm constant și în care îl înmagazinăm și îl tratăm ca pe o resursă. Sigur că poți depăși logica asta, adică poți să te duci două săptămîni la mare, să zicem, și să te raportezi cu totul altfel la timp. Însă, dacă vrei să te duci altundeva, dacă vrei să te duci într-un loc unde ți-ai dorit de foarte multă vreme să ajungi, e imposibil să scoți din ecuație rolul pe care îl joacă planificarea. Mai ales în contextul în care sîntem în prezent, în care nu știi ce o să se întîmple, de pildă, cu prețul la kerosen. Nu știi ce o să se întîmple cu destinația unde vrei să ajungi, ținînd cont de contextul geopolitic la nivel macro. Și nu cred că oamenii au făcut vreodată abstracție, de fapt, de toate aceste elemente. Dacă citim literatură de vacanță sau literatură de secol XIX, cu oameni care explorau chiar și Țările Române, o să vedem că oamenii își făceau un plan de la bun început. Fiindcă, în general, oamenii lucrează avînd în vedere faptul că există niște potențiale riscuri sau costuri ale acțiunilor lor, și are tot sensul din lume să se pregătească din timp și să le aibă în vedere. De aceea, nu cred că putem să scăpăm cu adevărat de logica asta, din nou, neoliberală, a modului în care ne raportăm la timp, și nu cred că e ceva rău să facem asta.” Apasă PLAY pentru a asculta interviul integral! O emisiune de Adela Greceanu și Matei Martin Un produs Radio România Cultural

    • Transcript
  • S6 · E180
    June 17 · 25 min

    Speranță după summitul G7 de la Evian - interviu cu Robert Lupițu

    Sprijinul pentru Ucraina, războiul din Orientul Mijlociu, reglementarea zonei digitale, dezechilibrele economice globale sînt cîteva teme de pe agenda summitului G7, care a început luni și se încheie astăzi. Liderii celor mai dezvoltate economii ale lumii – Canada, Statele Unite, Franţa, Germania, Italia, Japonia şi Regatul Unit, alături de Uniunea Europeană – s-au întîlnit în localitatea franceză Evian. Alături de ei, la invitația președintelui Emmanuel Macron, au participat la summit și alți lideri mondiali, între care președintele ucrainean Volodimir Zelenski, premierul indian Narendra Modi şi preşedintele egiptean Abdel Fattah al-Sissi. Președintele american Donald Trump a avut o întîlnire la summitul G7 cu omologul său ucrainean, după care a spus că Rusia ar trebui să încheie un acord cu Ucraina. De asemenea, toți liderii G7, inclusiv Donald Trump, au adoptat o declarație prin care se angajează să intensifice sancțiunile împotriva Rusiei și sprijinul militar pentru Ucraina, afirmîndu-și susținerea neclintită față de Ucraina. Ce semnificație are acest document al liderilor G7? Care a fost atmosfera la summitul de la Evian? Vor impune din nou Statele Unite sancțiuni împotriva Rusiei, vizînd exportul de petrol? Cum arată relația transatlantică în acest moment, după toate tensiunile din ultima vreme dintre liderii europeni și președintele american? L-am întrebat pe Robert Lupițu, analist de politică internațională, redactor-șef al publicației „Calea Europeană”. Cancelarul german Friedrich Merz a vorbit la summitul G7 despre speranță, în legătură cu unitatea transatlantică pe tema sprijinului pentru Ucraina. S-a schimbat ceva în atitudinea lui Donald Trump față de Ucraina? Robert Lupițu: „Aceasta pare să fie senzația. Şi acesta ar putea să fie un efect al faptului că președintele american se află acum în postura de a fi încheiat conflictul (cu Iranul) – cel puțin pentru moment, vom vedea în ce direcție vor merge lucrurile –, dar putem vorbi de un acord cu Iranul, care vizează atît deschiderea Strîmtorii Ormuz, cît și faptul că Iranul va abandona programul nuclear. Ceea ce poate fi translatat de către Donald Trump într-un succes și îl poate duce în postura de a încerca să pună umărul pentru a pune capăt și războiului din Ucraina. Este important pentru Ucraina, dar și pentru arhitectura de securitate din Europa, să o facă din perspectiva susținerii integrității teritoriale a Ucrainei, a reconstrucției acestei țări, a faptului că Rusia este cea care se face vinovată de acest conflict. Pe de altă parte, să nu uităm că în ultimele luni, cînd nu și-a îndreptat atenția spre acest conflict, Ucraina a putut să fie sprijinită și susținută foarte bine de aliații europeni, atît în materie de logistică, atît în materie de sprijin financiar, cît şi în materie de presiuni diplomatice, sancțiuni la adresa Rusiei și așa mai departe. O atenție sporită a lui Donald Trump spre teatrul de conflict Rusia-Ucraina poate crea provocări suplimentare pentru europeni. Deoarece Statele Unite vor dori să regleze tempo-ul acestor negocieri și știm foarte bine discuțiile de anul trecut, cînd europenii se temeau că ar putea să fie lăsați pe dinafara negocierilor. Tocmai acestea sînt temerile care se doresc a fi prevenite, numai și pentru că s-a creat acest cadru la summit-ul G7, a existat mai multă încredere între aliați. O încredere care a trebuit să fie firească, dar care nu întotdeauna funcționează.” Cum arată relația transatlantică în acest moment, după toate tensiunile din ultima vreme dintre liderii europeni și președintele american? Robert Lupițu: „Aduce cu imaginea unui plus de optimism pentru summit-ul NATO de la Ankara. De fapt, toate eforturile sînt făcute în această direcție, inclusiv faptul că ieri, în timp ce summit-ul G7 avea loc la Evian, Parlamentul European îndepărta ultimele blocaje procedurale în calea implementării acordului comercial dintre Uniunea Europeană și Statele Unite, unul care reechilibrează, din punct de vedere comercial și tarifar, relația în favoarea Statelor Unite, pentru că Uniunea Europeană are un excedent comercial mult mai mare. Și deja și la nivelul NATO se lucrează cu diferite scenarii și abordări. Avem acest concept de NATO 3.0, în care vorbim despre o Europă mai puternică în interiorul NATO, în care Europa să facă mai mult pentru apărarea convențională. Vorbim de acest nou model de forțe, care presupune că Statele Unite nu-și vor mai dizloca forțe suplimentare și poate vor retrage anumite tehnici și tehnologii militare de rang convențional, pentru că nu se mai pot concentra simultan pe atîtea teatre de operații și acestea să fie suplinite de către europeni. Practic, unul dintre lucrurile pe care și le dorea Donald Trump, plus sporirea angajamentelor pentru securitate și apărare, adică angajamentele bugetare. Dar, în general, relația pe care aliații europeni o au cu a doua administrație Trump este una care privește și în sens larg anticipativ, pe un termen mediu, dar una care privește și în momentul imediat. Și, practic, depășirea contextului potențial convulsiv, cu summitul G7 sau la summitul NATO, este un obiectiv, pentru că oferă un respiro.” Apasă PLAY pentru a asculta interviul integral O emisiune de Adela Greceanu și Matei Martin Un produs Radio România Cultural

    • Transcript
  • S6 · E179
    June 16 · 28 min

    Republica Moldova și Ucraina încep negocierile de aderare. Cît de pregătită e UE? - interviu cu Angela Grămadă

    Republica Moldova şi Ucraina au deschis luni primul cluster al negocierilor de aderare la Uniunea Europeană, cel dedicat valorilor fundamentale, incluzînd statul de drept, independența justiției, combaterea corupției, dezvoltarea instituțiilor democratice, reformarea administrației publice și respectarea drepturilor fundamentale. Ce semnificaţie are acest moment? Care sînt avantajele, care sînt dezavantajele parcurgerii procesului de aderare umăr la umăr de către cele două ţări?Cît de pregătită este Uniunea Europeană însăși pentru această extindere?Cum va rezolva Moldova situația Transnistriei, teritoriu care nu se află sub controlul Chișinăului? Care sînt perspectivele de aderare pentru cele două ţări? Am întrebat-o pe Angela Grămadă, expertă în spațiul ex-sovietic, președinta Asociației Experți pentru Securitate și Afaceri Globale (ESGA). Ce ar trebui să se întîmple în Uniunea Europeană înainte de extindere? Cît de pregătită este în acest moment Uniunea Europeană pentru încă un val de extindere, mai ales în Ucraina? Angela Grămadă: „Cred că în paralel cu aceste valuri de extindere, ar trebui să aibă loc și dezbaterea despre viitorul Europei: cum ar trebui să arate viitoarea formulă instituțională și viitoarea decizie politică. Ca să fie exclus veto-ul folosit în anumite momente de anumite state, pentru a bloca anumite procese politice. Aceste procese politice de fapt îngreunează foarte mult decizia politică cu privire la securitate, la apărare, cum am tot văzut de-a lungul celor patru ani de război. Unanimitatea nu mai funcționează. Mai departe avem noua idee pe care au lansat-o Franța și Germania, prin publicarea acelui non-paper, înainte de summit-ul Balcanii de Vest-Uniunea Europeană, care a avut loc în Muntenegru acum cîteva săptămîni, în care li s-a sugerat statelor candidate că Uniunea Europeană are nevoie de propriile sale garanții ca să se apere în eventualitatea în care aceste state candidate sau noile state membre nu vor putea să facă față realităților europene, adică vor întîrzia să fie implementate mecanismele europene, nu neapărat să fie adoptate, pentru că armonizarea se va produce, dar e nevoie de timp pentru a vedea rezultatele implementării acestor politici europene. Și atunci, statele membre ale Uniunii Europene, prin vocea Franței și a Germaniei, încearcă să sugereze că această dezbatere nu este una de evitat, că trebuie să existe totuşi niște discuții și la aceste discuții trebuie să participe inclusiv statele candidate. Pentru că ulterior ele vor fi parte a acestui proces decizional și trebuie să accepte că principiul acesta pe merit de a adera nu este doar un slogan, ci este într-adevăr o realitate spre care tind statele membre ale Uniunii Europene, ținînd cont de antecedentele care au existat pînă acum, adică de valul de aderare cu România și Bulgaria și, după aceea, Croația și așa mai departe.” Cum va rezolva Moldova situația Transnistriei, teritoriu care nu se află sub controlul Chișinăului? Angela Grămadă: „Pentru Transnistria, Republica Moldova a adoptat deja o parte din legislația europeană, ea fiind inclusă în GSP+. Care este un acord generalizat de preferințe, care se aplică raioanelor de est, aflate sub ocupație temporară. Asta înseamnă că agenții economici din regiunea transnistreană, care sînt înregistrați la instituțiile publice de la Chișinău, pot beneficia de anumite oportunități și își pot redirecționa bunurile și serviciile către piețele europene. Condiția este să fie încadraţi legal în activitatea și în circuitul economic al Republicii Moldova. Uniunea Europeană, și prin Marta Kos, comisarul pentru extindere, dar și prin alții reprezentanți la cel mai înalt nivel, a transmis de mai multe ori mesajul către Chișinău: noi nu negociem pe bucăți integrarea europeană a Republicii Moldova. Noi o negociem cu un stat unitar, independent, cu toate atributele care au fost recunoscute pentru Republica Moldova în 1992, ca subiect al relațiilor internaționale. Dar, în același timp, ne dăm foarte bine seama că procesul de reintegrare ar putea să dureze mai mult decît procesul de integrare europeană. Da, aceste procese sînt diferite, dar ele nu se exclud totalmente. Ele sînt mai degrabă complementare. Este nevoie ca și Chișinăul să vină cu un plan bine pus la punct pentru reintegrarea țării, astfel încît realitățile europene să poată să fie transpuse și pentru locuitorii din stînga Nistrului. În același timp, este încurajată o soluție diplomatică, pe cale pașnică a acestui conflict. Nu, așa cum au încercat să sugereze anumite voci, ca în Nagorno-Karabah, de exemplu, printr-o acțiune militară. Dar e nevoie ca autoritățile de la Chișinău să își asume mai multă voință. Să discute, să găsească soluții, să vină cu un plan concret, nu doar cu încercări de a spune vom găsi susținere în cadrul mai multor state europene pentru acest proces de reintegrare al Republicii Moldova. E nevoie, în primul rînd, de o viziune foarte clară la Chișinău.” Apasă PLAY pentru a asculta interviu integral! O emisiune de Adela Greceanu și Matei Martin Un produs Radio România Cultural

    • Transcript
  • S6 · E178
    June 15 · 30 min

    Gilbert Costache: „Cititul mi-a salvat viața!”

    Ce înseamnă să reușești în viață cînd ești rom și îți asumi identitatea? Cu ce greutăți și prejudecăți te confrunți? Cum e să crești într-o lume din care nu lipsește violența și în care modelele sînt interlopii și alte personaje certate cu legea? Cum te construiești, în ciuda piedicilor? Sînt întrebări la care răspunde, cu sinceritate și vulnerabilitate dar și cu forță și umor, Gilbert Costache în memoir-ul său „Oprește ploaia, aruncă cu sare!”, apărut la Nemira, în imprintul n’autor, colecția non-fiction. Gilbert Costache a lucrat ca model în industria modei, în cele mai importante capitale ale acestui domeniu, a făcut studii de actorie la New York și Los Angeles și a scris această carte pentru a-și spune povestea dar și pentru a-i inspira pe alții. L-am invitat la „Timpul prezent” să ne vorbească despre parcursul său şi despre mizele cărţii sale în care se dezvăluie cu multă vulnerabilitate dar şi cu mult curaj. Spui așa în carte: „dacă observi pe unde umblam, poți anticipa că șansele să alunec în partea întunecată erau mari. Poți să crezi că asta e doar o alegere, dar crede-mă că e vorba și despre cîtă durere, respingere și furie există în tine și, mai ales, despre ce ai avut în jur și ți s-a părut normal.” Cum ai reușit să nu aluneci în partea întunecată, în ciuda contextului, a mediului în care ai crescut? Gilbert Costache: „Nu știu, sincer să fiu. Cred că aș putea să spun că am avut și noroc. Îmi dau voie să nu știu toate răspunsurile. În același timp, au fost bunica, mama, dăruirea lor, dedicarea lor pentru a avea o viață mai bună eu și fratele meu. A fost acel respect, să nu le supăr, să le fac mîndre de mine, a fost conduita morală, Dumnezeu. Ne vorbeau mult de Dumnezeu, cum să-L facem mîndru chiar, prin acțiunile noastre. Am ieșit bine pînă la urmă, da.” Dar ce anume din cariera ta, din parcursul tău, se datorează alergerilor personale și ce crezi că se datorează destinului sau norocului sau întîmplării sau hazardului? Gilbert Costache: „La 14-15 ani, am fost cu mama de mînă la Vali Pungă, la Attitude (agenţia de modele), iar în Spania, odată ce am ajuns să pot trăi din modă, nu m-am gîndit niciodată că o să dureze atît de mult. Nu știu cum s-a întîmplat. Ajungînd în România la emisiunea Supremodels, cu Cătălin Botezatu, la cîteva personaje importante – Ovidiu Buta, Cătălin Botezatu, Alex Ceaușu, pe partea de clipuri –, am deschis ochii către o lume educată pe care, în Rahova, eu nu o aveam. Şi să înțeleg că a spune mulțumesc, o lume în care vorbeam de cărți, de piese de teatru, de filme mi-a dat mai mult sens și atunci șansa au fost oamenii, cred.” Și cărțile? Pentru că tot ai vorbit de cărți, de filme, de spectacole de teatru.Cum ai ajuns dintr-o lume în care se citește foarte puțin, în care nu sînt prezente cărțile, totuși să te cultivi și să citești și chiar să scrii? Gilbert Costache: „Păi, fiind în Spania. Pînă atunci, îmi amintesc că am citit Micul Prinț, Biblia şi ceva mai ușor, Huckleberry Finn. Bunicul, tataie Dânca, mi-a tot citit din cîteva povești supertari, Ocolul Pămîntului în 80 de zile de Jules Verne, și Contele de Monte-Cristo, după aceea am văzut și filmul. Dar în Spania a venit pe mîna mea Gîndește și vei fi bogat de Napoleon Hill, Dale Carnegie, apoi Zorba Grecul, o literatură care mi-a deschis universul imaginar, pur și simplu. Iar după aceea nu m-am mai oprit. Și cînd mă duceam la castinguri, la audiții, la joburi și așteptam pînă îmi venea rîndul – fiind sute –, îmi luam o carte și o citeam, pur și simplu. Asta îmi aranja și gîndurile. Chiar pot să spun că mi-a salvat viaţa cititul!” Apasă PLAY pentru a asculta interviul integral! O emisiune de Adela Greceanu și Matei Martin Un produs Radio România Cultural

    • Transcript
  • S6 · E177
    June 12 · 27 min

    Louise Glück are „discursul supraviețuitorului care contemplă ruinele și scoate la iveală frumusețea vieții” - un interviu cu Anastasia Gavrilovici

    Louise Glück (1943-2023) este una dintre cele mai importante voci ale poeziei actuale. Așa că este un eveniment editorial apariția în limba română a integralei sale poetice. Intitulat simplu, „Poeme. 1962-2020”, masivul volum de 1.000 de pagini al poetei americane a fost tradus de Anastasia Gavrilovici și Bogdan-Alexandru Stănescu și a apărut la Anansi, imprintul Editurii TREI. Louise Glück a primit mai multe premii prestigioase de-a lungul timpului, între care Premiul Nobel pentru Literatură, în 2020. Comentatorii poeziei sale au remarcat precizia și simplitatea formulărilor, controlul tehnic, narativitatea din poeme, referințele la mitologie, la universul biblic și la natură. Louise Glück scrie despre teme mari - pierderea, suferința, moartea, dragostea, familia - pe care le abordează într-o manieră originală și memorabilă. Am vorbit cu traducătoarea Anastasia Gavrilovici despre universul poetic al lui Louise Glück, despre ce o face unică și importantă pentru poezia contemporană. La ce ar trebui să fie atent un cititor care o citește pentru prima oară pe Louise Glück, care sînt trăsăturile poeziei sale? Anastasia Gavrilovici: „Cred că unui cititor care n-a mai luat contact cu poezia lui Louise Glück pînă acum, cel mai mult i-ar plăcea volumele sale mai recente, cele două pe care le-a tradus Bogdan-Alexandru Stănescu («Noapte credincioasă și virtuoasă» și «Rețete de iarnă din colectiv») și apoi, mergînd spre trecut, «Viața la sat», «Ararat», «Meadowlands». Pentru că astea sînt volumele ei mai narative, în care împrumută mituri, figuri din mitologie sau anumite alte voci, ca în «Irisul sălbatic», unde împrumută vocea grădinarului, a lui Dumnezeu și a plantelor, pentru a vorbi despre fragilitatea vieții, despre toate lucrurile care ne apasă și tot ce ține de viața umană și de harta noastră emoțională. Ce mi se pare absolut uimitor la Louise Glück e că reușește să vorbească despre traumă, despre divorț, despre anorexia din adolescență fără să apară într-o ipostază de victimă. Tocmai pentru că vine cu aceste voci pe care le recuperează din mitologie, arătînd în felul ăsta că ceea ce trăim noi, oamenii, nu este specific acestui moment, ci face parte din istoria noastră, ca umanitate și ca societate, și că nu sîntem singuri în asta și în permanență putem renaște. Miza ei poetică este să nu facă pe victima, ci să aibă discursul supraviețuitorului care contemplă ruinele și încearcă să scoată la iveală din ele frumusețea vieții.” Sînt în poezia lui Louise Glück teme mari: pierderea, suferința, moartea, dragostea, familia. Teme despre care s-a tot scris. Dar care e amprenta ei pe aceste teme universale? Anastasia Gavrilovici: „Mi se pare că forța ei stă în aparenta detașare. Pentru că ea scrie o poezie în care găsești multă sensibilitate, dar faptul că împrumută alte voci, alte perspective și are acest joc permanent cu alte ipostaze, faptul că nu se pune pe ea în centru, deși vorbește despre lucruri care coincid cu biografia ei sau se regăsesc în biografia ei, asta o face să fie atît de originală și singulară în peisajul poeziei contemporane. Reușește să geometrizeze toate suferințele astea, toate marile teme, survolînd ca o pasăre uriașă deasupra lor. Niciodată nu simți că se lamentează, niciodată nu simți că e o poveste individuală, ci mai degrabă simți că e o poveste colectivă, e povestea umanității spusă atît de bine de cineva care poate să aibă și o perspectivă panoramică, dar și să se ducă la firul ierbii și să documenteze viața sau suferința oricărei ființe mici și aparent insignifiante. Mi se pare că e un fel de demiurg peste toate lucrurile. Iar faptul că a făcut foarte multă terapie și psihanaliză i-a influențat și scrisul, inevitabil, a învățat-o cum să se raporteze la experiențele traumatice, cum să le disece astfel încît să înțeleagă că ele au un rol formator, că sînt parte din devenirea ei, din evoluția ei. Și de-aici mi se pare că vine lumina care-i traversează poezia. Transpare un fel de încredere că există lucruri mai presus de traumele noastre, că există lucruri spirituale care transcend ființa și asupra cărora se orientează poezia ei.” Apasă PLAY pentru a asculta întreaga discuție! O emisiune de Adela Greceanu Un produs Radio România Cultural

    • Transcript
  • S6 · E176
    June 11 · 28 min

    Comunitatea LGBTQ din România: vizibilă în stradă, invizibilă în lege

    România e una dintre puținele țări din Uniunea Europeană care nu acceptă căsătoriile între persoane de același sex și nici vreo altă formulă juridică de recunoaștere a cuplurilor LGBTQ. Astfel,România se plasează pe ultimul loc la nivelul Uniunii Europene în ceea ce privește protecția legală și respectarea drepturilor persoanelor LGBTQ. Sîmbătă, 13 iunie, are loc marșul Bucharest PRIDE, la care sînt așteptați peste 30.000 de participanți. Marșul încheie un amplu program de evenimente culturale dedicate comunității LGBTQ și desfășurate sub titlul „All of Us” și marchează 30 de ani de la înființarea Asociației Accept. Despre problemele cu care încă se confruntă comunitatea LGBTQ, despre ce reprezintă Asociaţia Accept, despre semnificaţia marşului Bucharest PRIDE vorbim cu Victor Ciobotaru, directorul executiv al Asociației Accept, şi regizorul Eugen Jebeleanu, membru în Consiliul director al asociației. Ce sărbătoriți în 2026, la 30 de ani de la înființarea Asociației Accept? Victor Ciobotaru: „Avem multe motive de sărbătorit, pentru că marșul este și un festival, o sărbătoare, în care comunitatea LGBT se bucură. În primul rînd, sărbătorim anii de reziliență la nivel de comunitate, anii aceștia în care persoanele din comunitate, atît la nivel individual, cît și ca familii, au rezistat, au trăit în această țară, au iubit și-au dus viețile, în lipsa recunoașterii legale. Sărbătorim faptul că avem o comunitate mai puternică, mai vizibilă decît în anii precedenți. Sărbătorim și toate victoriile juridice pe care le-am obținut pînă acum pentru avansarea drepturilor persoanelor LGBT din România. Însă, în același timp, menținem și ideea de protest a marșului Bucharest Pride, în care continuăm să ne cerem drepturile, pe care nu le avem, în ciuda faptului că le cerem în stradă de 21 de ani, de la primul Pride organizat în România. (...) Avem în vedere, în primul rînd, dreptul de a avea familiile protejate și recunoscute legal, ca oricare altă familie. Facem referire la dreptul persoanelor transgender de a-și putea schimba actele conform identității lor. Statul român continuă nu numai să pună piedici, dar şi să tragă de timp în a respecta și a oferi protecția de care persoanele din comunitate au nevoie.” Cum se face că România poate avea un Pride masiv în capitală și alte marșuri asemănătoare în orașele mari, dar nu reușește să rezolve problemele instituționale sau legale? Eugen Jebeleanu: „Sîntem blocați, cred, și într-un moment politic destul de fragil în care este România azi și nu numai. Și asta face ca lucrurile să avanseze foarte lent. Bineînțeles, ca să lăsăm și o parte optimistă în această discuție, există victorii, există niște cîștiguri pe care comunitatea le-a avut de-a lungul anilor și tocmai această vizibilitate pe care o avem azi, totuși, în anumite momente importante. Există un număr foarte mare de oameni care participă la acest marș și care fac o grămadă de lucruri extraordinare în toată această săptămînă și în timpul anului, dar cred că bariera este din partea politică unde lucrurile, din păcate, văzînd cum avansează și cum urcă această extremă dreapta, sînt îngrijorătoare și pur și simplu blochează avansarea unor demersuri în vederea acestor drepturi despre care tot vorbim. Cu siguranță, toate lucrurile astea țin de misiunea Asociației Accept și de misiunea noastră ca oameni implicați și activiști sau artiști care lucrăm pe aceste teritorii, dar dincolo de asta e vorba și de demnitatea cu care ar trebui să poată trăi o persoană gay, trans într-o țară europeană astăzi, ceea ce nu se întîmplă. Adică lucrurile cred că se răsfrîng și într-un mod mult mai cotidian în discriminarea cu care ne confruntăm, în lucrurile care încă sînt de depășit. Există o reprezentare poate uneori eronată, există multe lucruri în educație care nu sînt rezolvate și de aici vedem și niște repercursiuni tragice. Au fost cazuri în care tinerii au renunțat, și-au luat viața de fapt, pentru că au fost supuși unor tratamente absolut teribile și nu au fost recunoscuți de părinților. Blocajele sînt de ordin macro, la nivel politic, și de ordin micro, în tot ceea ce noi putem să facem și nu doar noi, oamenii din comunitate, dar fiecare prin gesturile noastre și, bineînțeles, și prin mersul la vot.” „Societatea nu este pregătită” – ăsta este argumentul pe care îl auzim adesea dinspre zona politică. Ce înseamnă că societatea nu este pregătită? Victor Ciobotaru: „Aceasta este o marotă pe care o auzim de la politicienii care s-au perindat de-a lungul timpului la putere, în încercarea de a cîștiga timp. Cînd vine vorba de respectarea drepturilor omului într-o societate democratică, acesta nici nu ar trebui să fie un argument, pentru că respectarea unui drept fundamental este garantat de Constituție și nu de voința unora sau altora și nici măcar de voința unei majorități. Pentru că într-o democrație nu putem vorbi de tirania majorității, care poate decide astăzi sînt de acord cu dreptul tău și mîine nu, nu mai sînt de acord. Nu așa merg lucrurile într-o democrație. Politicienii care folosesc acest tip de argumente, că societatea nu e pregătită, sînt doar politicieni populiști care fug de responsabilitatea pe care o au în a decide, în a legifera pentru protecția tuturor cetățenilor, pentru că de asta au fost aleși acolo. Însă, dincolo de acest pseudo-argument, care nu stă în picioare, noi știm că societatea este pregătită. Pentru că doar în ultimii 10 ani, societatea românească a trecut printr-o transformare profundă. Sînt numeroase studii care arată faptul că românii din toate categoriile sociale înțeleg cu ce se mănîncă democrația, mai mult decît se pare că înțeleg politicienii și înțeleg nevoia de protecție a drepturilor. Înțeleg faptul că o familie formată din două persoane de același sex are aceleași nevoi ca o familie heterosexuală și sînt de acord cu protecția. E un studiu din anul 2024, unde, pentru prima dată, se arăta că o majoritate de 53% dintre români erau de acord cu o formă de protecție și recunoaștere legală a familiilor formate din persoane de același sex. Fie că vorbim despre căsătorie, fie că vorbim despre parteneriat civil. Deci, avînd în vedere realitățile acestea, dovedite și prin studii sociologice, nu putem vorbi despre o societate care nu e pregătită. Politicienii sînt cei care nu sînt pregătiți să-și asume o reformă în sensul acesta.” Apasă PLAY pentru a asculta interviul integral! O emisiune de Adela Greceanu și Matei Martin Un produs Radio România Cultural

    • Transcript
  • S6 · E175
    June 10 · 25 min

    Cătălin Gomboş: „Paradoxal, Iranul e într-o poziţie mult mai puternică decît înainte de război”

    Iranul a lansat în această dimineaţă atacuri împotriva mai multor baze americane din Iordania şi din Golf, ca reacţie la loviturile americane din zona Strîmtorii Ormuz, care au fost lansate ca răspuns la doborîrea unui elicopter american. De asemenea, recent, Israelul a lovit capitala Libanului, Beirut, țintind gruparea Hezbollah, susținută de Iran. Iranul a rispostat, atacînd cu rachete Israelul care, la rîndul său, a lovit Iranul. A escaladat războiul din Orientul Mijlociu? Ce perspective sînt pentru încheierea unui acord de încetare a focului? Ce-şi doreşte în acest moment fiecare parte implicată în acest război: Statele Unite, Israelul şi Iranul? L-am întrebat pe jurnalistul Cătălin Gomboş, specializat în Orientul Mijlociu. Cătălin Gomboş este jurnalist la Radio România Actualităţi, redactor-şef al publicaţiei online „Veridica” şi a fost corespondent de război în Irak și Afganistan pentru Radio România. Putem vorbi despre o escaladare a războiului dintre Statele Unite şi Israel pe de-o parte şi Iran de cealaltă parte? Cătălin Gomboş: „Nu neapărat. Este o escaladare, bineînțeles, pentru că am avut o perioadă de încetarea focului care a ținut niște săptămîni pe frontul iranian, nu și pe cel libanez. Deci da, este o ușoară escaladare în acest moment. Însă cred că deocamdată ceea ce se întîmplă e mai mult la nivel demonstrativ. Fiecare vrea să arate că nu este intimidat de adversari, că are niște cărți de jucat, dar vedem că pînă acum cele două mari escaladări, cea de azi noapte și cea de acum cîteva zile dintre Israel și Iran, s-au oprit relativ repede, după cîteva ore. La fel și incidentele anterioare, care au avut loc în Golful Persic, între Statele Unite și Iran au fost chestiuni punctuale, deci departe de ceea ce am văzut în perioada intensă a războiului, pînă pe 8 aprilie.” Dar cum ar trebui să înțelegem aceste gesturi, aceste noi atacuri, tocmai în logica în care se caută soluții de pace, pînă la urmă? Cătălin Gomboş: „Ca un semnal destul de prost. Pentru că arată siguranța tot mai mare pe care a căpătat-o regimul de la Teheran, un regim care, potrivit analiștilor, ar fi chiar ceva mai dur decît cel reprezentat de cei dinainte, asasinați în prima lună de război. Iranul știe că are niște cărți importante de joc, niște ași în mînecă, dacă folosim genul ăsta de limbaj, și că poate să meargă pe astfel de mici escaladări, fără să se teamă de o reluare a războiului. Din punct de vedere militar, Iranul este clar depășit de Statele Unite și de Israel. Asta nu înseamnă, însă, că Statele Unite și Israelul pot să și cîștige acest război, sau că pot să-l cîștige într-un timp relativ scurt și fără pierderi extrem de mari. Și nu mă refer acum la cele militare, pentru că pierderi militare mari cred că s-ar înregistra doar în cazul unor operațiuni terestre, care au fost excluse de la bun început, ci pierderi economice globale, pentru că toată lumea este afectată. Din păcate, din punctul meu de vedere, Donald Trump și Benjamin Netanyahu i-au dat Iranului un atu, pe care înainte doar spunea că îl are, iar acum îl folosește din plin. Este vorba de capacitatea de a bloca Strîmtoarea Ormuz, pe care iată că acum Teheranul o revendică. Ei spun: cine mai vrea de acum încolo să treacă prin Ormuz, trebuie să ne plătească taxe. Au capacitatea de a șantaja într-un fel economia globală. Deci Iranul, paradoxal, deși a suferit niște lovituri extrem de dure și a pierdut și conducerea, a avut și pierderi importante de echipament, este, din punctul meu de vedere, în acest moment într-o poziție mult, mult mai puternică decît era cu o zi înainte să înceapă războiul, cînd avea probleme destul de mari.” Ce ar trebui să conțină un aranjament de pace sau un armistițiu mai durabil, astfel încît toate părțile să fie mulțumite? Cătălin Gomboş: „Pentru stabilitatea Orientului Mijlociu, clar trebuie să dispară cumva aceste miliții, pentru că ele destabilizează Irakul, unde au un control mult mai mare decît este acceptabil pentru multe dintre comunitățile irakiene, inclusiv pentru șiiți. Chiar dacă aceste miliții sînt șiite, sînt destul de brutale, sînt puternice economic și au monopolizat o bună parte din putere și din economie. În Liban la fel. Libanul, din cauza Hezbollahului, nu are stabilitate, vedem că tot timpul este în conflict cu Israelul, tot timpul este sub asalt. Nu mai vorbim de Yemen, unde războiul civil continuă. Deci acesta ar fi un prim pas, nu știu dacă se va putea face prea curînd. Altfel, fără o moderare a Iranului, nu văd cum în Orientul Mijlociu poate fi pace prea curînd. Şi asta înseamnă să renunțe, dar în mod serios, la pretențiile sale de a controla Ormuzul. Nu cred că vor renunța la programul balistic. Şi clar trebuie abandonată orice încercare de a produce o armă nucleară. Pentru că putem să vedem o cursă a înarmărilor nucleare în Orientul Mijlociu. Arabia Saudită a anunțat că, în caz că Iranul îşi va face armă nucleară, va face același lucru, este deja sub protecția Pakistanului, care are arme nucleare. Israelul nu recunoaște că are dar nici nu spune că n-are și e cam acceptat în mod unanim la nivel internațional că există un arsenal nuclear israelian. Cred că ultimul lucru pe care ni l-am dori în Orientul Mijlociu, care şi-aşa este instabil și aflat în conflict aproape continuu de opt decenii, este să vedem și o cursă a înarmării nucleare.” Apasă PLAY pentru a asculta interviul integral! O emisiune de Adela Greceanu și Matei Martin Un produs Radio România Cultural

    • Transcript
  • S6 · E174
    June 9 · 28 min

    Superlativele (și contradicțiile) Mondialului de fotbal - o discuție cu Mihail-Valentin Cernea

    Actuala ediție a Campionatului Mondial de Fotbal, care începe în 11 iunie, e una a superlativelor – 48 de echipe, 104 meciuri în 16 orașe din Mexic, Statele Unite și Canada – dar și una a contradicțiilor. FIFA a promis un turneu deschis și incluziv, însă politicile americane de imigrație îngreunează deja participarea a numeroși iubitori de fotbal. Ca să nu mai vorbim de prețul dinamic al biletelor, care transformă un sport popular într-un spectacol accesibil doar celor foarte bogați. În plus, așa cum se întîmplă adesea, Mondialul e și vitrină culturală, instrument de soft power, scenă politică, adică mult mai mult decît competiție sportivă. Despre toate acestea vorbim cu Mihail-Valentin Cernea, de la Centrul de Cercetare în Etică Aplicată. Statele Unite n-au avut cele mai cordiale relaţii în ultima vreme cu Mexic şi Canada, dacă ne gîndim doar la războiul tarifelor declanşat de Donald Trump. Se vor vedea tensiunile politice dintre cele trei state la acest Campionat Mondial de Fotbal? Mihail-Valentin Cernea: „Mă tem că da. Acum o să vedem ce se întîmplă la graniță pentru că, pînă la urmă, jucătorii vor sta în toate aceste trei țări și vor trebui să treacă de granițele foarte dure ale lui Donald Trump. Să nu uităm ce s-a întîmplat cu acel arbitru foarte talentat din Somalia care, din păcate pentru el, e din Somalia, care este în momentul de față scena unui scandal care ține de fraude în Statele Unite. Somalia a devenit pentru MAGA scena pentru o bătălie politică: democrații care aduc somalezi... Bănuiesc că acest arbitru i-a căzut victimă tocmai acestui scandal politic intern, adică e o problemă de politică internă americană care, iată, afectează și oameni nevinovați. Din cîte am înțeles, acel arbitru ar fi foarte, foarte bun, drept urmare, o pierdere și pentru Cupă, o pierdere și pentru fotbal. Dar politica internă americană domină pînă și politicile noastre externe și interne, în restul lumii, cum să nu domine și în fotbal?” Așa este, regimul vizelor s-a înăspit în Statele Unite ale Americii, controlele la granițe sînt mult mai severe, retorica naționalistă și anti-imigraționistă a președintelui Donald Trump e tot mai zgomotoasă. Cum poate o țară precum Statele Unite ale Americii în acest moment, cu aceste politici tot mai restrictive, să găzduiască un spectacol, o competiție care ar trebui să fie atît de deschisă? Mihail-Valentin Cernea: „Să nu reducem Statele Unite la MAGA și la Donald Trump. Statele Unite sînt mult mai mult decît MAGA și decît Donald Trump şi vor dăinui și după ce dispar MAGA și Donald Trump. Iar Statele Unite, în mod tradițional, sînt caracterizate de o cultură a deschiderii, de o cultură a imigrației, a acceptării diferențelor. Mai mult decît atît, tocmai în acest context de tensiuni între Mexic, Canada și Statele Unite, faptul că trebuie să organizeze împreună un turneu de o asemenea dimensiune, de o asemenea importanță, cu asemenea provocări de securitate, presupune cooperare la scară largă între toate aceste țări. Şi sper ca asta să fie o lecție pentru nord-americani pentru a găsi noi feluri de cooperare.” Chiar așa, se poate construi o cultură a cooperării pornind de la o experiență comună cum e acest turneu mondial? Mihail-Valentin Cernea: „Bănuiesc că da, măcar pentru că se formează legături. Niște oameni trebuie să vorbească cu niște oameni, trebuie să se organizeze, trebuie să se știe ce se întîmplă cu echipele, ce se întîmplă pe stadioane. E nevoie de cooperare politică, de asemenea, nu e vorba doar de cooperare economică, nu e vorba doar de cooperare sportivă. Sînt și niște decizii politice care trebuie luate de canadieni, de americani și de mexicani, ca lucrurile să funcționeze cum trebuie. Şi bineînțeles că toate cele trei țări au un stimulent în această cooperare pentru că, pînă la urmă, nu e vorba doar de o afacere internă nord-americană, nu vorbim de acorduri de liber schimb și așa mai departe, ci vorbim de o situație în care toată planeta se uită la aceste trei țări și la modul în care vor organiza acest turneu final. Vorbim de cel mai important sport al planetei, vorbim de foarte multe echipe, foarte multe națiuni și chiar și națiunile care nu s-au calificat probabil că vor privi ce se întîmplă acolo. Așa că au toate stimulentele canadienii, americanii și mexicanii să nu se facă de rîs din cauza cine știe căror probleme de politică internă sau de relații inter-state pe care le au în momentul de față. Măcar temporar ar trebui să avem un armistițiu între diferitele rivalități.” Apasă PLAY pentru a asculta interviul integral! O emisiune de Adela Greceanu și Matei Martin Un produs Radio România Cultural

    • Transcript
  • S6 · E173
    June 8 · 27 min

    „Sîntem încă departe de o pace justă pentru Ucraina” - interviu cu Mihai Isac

    Președintele ucrainean Volodimir Zelenski i-a adresat președintelui rus Vladimir Putin o scrisoare deschisă în care îi propune o întîlnire față-n față pentru încheierea războiului. Putin a răspuns că nu vede vreun motiv să se întîlnească cu Zelenski, dacă nu este schițat un acord de pace. Liderii europeni Friedrich Merz, Emmanuel Macron și Keir Starmer au salutat și susțin propunerea lui Zelenski. Care a fost miza lui Volodimir Zelenski să-i propună liderului de la Kremlin o întîlnire față-n față? Care este situația de pe front, ce putere mai are Ucraina de a rezista atacurilor Federației Ruse? L-am întrebat pe Mihai Isac, analist de politică internațională, gazda emisiunii „Fake News Alert” de la TVR Moldova. Scrisoarea lui Zelenski pare că îi e adresată lui Putin, dar fiind un document deschis, publicul ei e de fapt mult mai larg. Președintele ucrainean vizează elitele ruse, administrația Trump, liderii europeni și chiar opinia publică internațională. E un mijloc public de presiune. Cît de mult contează acest gen de diplomație? Mihai Isac: „Contează foarte mult, avînd în vedere că – ați menționat corect – nu este o scrisoare adresată doar președintelui Putin. Este o scrisoare adresată președintelui american Trump, în anul super electoral american 2026. Sînt mai puțin de șase luni pînă la așa-numitele midterm elections, alegerile de la jumătatea mandatului prezidențial din Statele Unite, unde sînt puse în joc o treime din locurile pentru Senatul american și întreaga componență a Camerei Reprezentanților. Aceste alegeri pot influența poziția Statelor Unite cu privire la Ucraina, dacă Partidul Republican va pierde controlul camerei superioare sau inferioare. Ne aducem aminte ce s-a întîmplat în epoca Biden, cînd Partidul Republican se opunea programelor lansate de administrația democrată Biden pentru susținerea Ucrainei. De asemenea, este o scrisoare adresată oligarhilor din jurul lui Putin, publicului din Ucraina, partenerilor europeni – și vedem și susținerea de care s-a bucurat acest demers din partea liderilor german, francez, britanic în timpul vizitei lui Zelenski în Marea Britanie. De asemenea, trebuie să subliniem că președintele Zelenski a încercat și implementarea unei diplomații a oligarhilor și inclusiv președintele rus a recunoscut în timpul lucrărilor summitului de la St. Petersburg, așa-numitul Davos rusesc, că oligarhul Abramovici a primit de la Zelenski un mesaj în timpul unei deplasări pe care acesta a făcut-o în Ucraina, un mesaj care a fost transmis lui Putin, dar că partea rusă refuză cu obstinație orice reluare a discuțiilor, în ciuda demersurilor de acest gen, dar și a presiunilor exercitate de alte state care ar dori să participe la declanșarea discuțiilor. Atît timp cît criza din Orientul Mijlociu ocupă agenda principală a Occidentului, Federația Rusă evită cu orice preț lansarea unor discuții care ar putea să ducă la o încetare a focului pe o perioadă mai lungă.” În eventualitatea unui acord de pace sau unui armistițiu va fi nevoie de garanții de securitate pentru Ucraina. Inclusiv o forță multinațională după încetarea focului. Ce ar trebui să conțină aceste garanții? Mihai Isac: „Aceste garanții ar trebui în primul rînd să permită instalarea unui sistem care să prevină încălcarea armistiţiului de către partea rusă. Partea rusă obișnuiește să încheie un armistițiu și să-l încalce atunci cînd îi convine. Dar este nevoie de prezență aeriană masivă, este nevoie de prezența pe teren a unor forțe din diferite state. (...) Este mult, mult prea devreme să vorbim de pace în Ucraina, dar poporul ucrainean a demonstrat că nu dorește să trăiască sub tirania Federației Ruse și, ne place sau nu ne place, vom acorda sprijin Ucrainei sau nu vom acorda sprijin Ucrainei, poporul ucrainian va continua să lupte pentru independență. Iar poziția Europei în lume va fi definită de modul în care va trata dosarul Ucrainei.” Apasă PLAY pentru a asculta interviul integral! O emisiune de Adela Greceanu și Matei Martin Un produs Radio România Cultural

    • Transcript
  • S6 · E172
    June 5 · 29 min

    Filip Florian: „Interbelicul n-a fost feeric, așa cum ne-am imaginat după ’90”

    După 14 ani de la precedentul său roman, Filip Florian revine în atenția cititorilor cu o nouă carte. Se numește „Media aritmetică” și a apărut la Polirom. Și este o poveste scrisă la persoana întîi de un fost sublocotenent de artilerie, Tudi (Tudor) Vlădoianu, care, după ce a luptat în Al Doilea Război Mondial, în 1948 se vede nevoit să se ascundă în podul unei mătuși. Pentru că rușii redeschid o anchetă legată de o ambuscadă în care a fost implicat în toamna lui 1944, cînd românii luptau alături de ruși, aproape de Budapesta. Și, ascuns în pod, Tudi începe să scrie. Despre întîmplări din viața lui, despre evenimente dinaintea războiului, din război și de după, dar și despre evenimente ceva mai vechi, despre Primul Război Mondial, la care a participat tatăl său. Am vorbit cu Filip Florian despre personajul pe care l-a creat, despre puterea cuvîntului scris pe care o descoperă naratorul său, despre istoria sîngeroasă a primei jumătăți a secolului trecut, despre interbelicul deloc idilic și despre atmosfera acelor ani, pe care o reconstituie în roman. Și, desigur, despre misteriosul titlu al cărții. Filip Florian: „M-am gîndit mult cum să apuc lucrurile astea, înainte de a începe. Fiindcă, să faci o salată și să amesteci tot felul de povești, începînd de la Primul Război Mondial, sau ușor dinainte, și mergînd pînă în anii aceia destul de negri, ’48-’49, e foarte complicat. Așa încît, cedîndu-i acestui om dreptul de a vorbi la persoana întîi, a fost o ușurare foarte mare. El nu are pretenția că ține un jurnal, ci scrie în acel pod pentru a nu înnebuni, pentru a nu se da cu capul de pereți. Începe mai degrabă din acest motiv. Are nevoie de un soi de descărcare, de pace interioară pe care scrisul, măcar minimal, i-o oferă. În al doilea rînd, pentru că nu ține un jurnal, cu povești simple de zi cu zi, își permite să scrie orice și oricînd. Asta mi-a și plăcut teribil. Să penduleze în timp absolut după pofta lui. Dacă într-o zi, de exemplu, îi e dor de o bunică, scrie despre acea bunică și despre niște povești legate de ea. Dacă a doua zi își amintește nu știu ce grozăvie din război, scrie despre asta. Bineînțeles că toate au legătură între ele, ceea ce sper că se vede destul de clar și de bine în carte. Însă, această mișcare înainte-înapoi creează, după mine, și o șansă mai mare de a vedea cît de legate sînt, de fapt, toate lucrurile între ele. Nimic nu s-a întîmplat și nu se întîmplă din senin. Mie mi-a convenit epoca de atunci, dar în același timp, scriind, m-am trezit că parcă prezentul ar veni peste mine și personajul meu, în acel pod. Bunăoară, eu am început înainte de a exista războiul din Ucraina. Am tot vorbit despre armata rusă, despre ruși, despre tot felul de mizerii de-ale lor de pe front. (...) Așa încît, deodată m-am trezit cu războiul ăla care semăna cutremurător cu ce scriam. Apoi, vorbind despre anii ’30, excesele extremei drepte, legionarii, guvernarea lui Goga, multe măsuri absolut aberante, toate acele legi din perioada dictaturii carliste, m-am trezit și ne-am trezit cu toții cu ultimele alegeri. Mai întîi prezidențiale și apoi parlamentare și cu o realitate complet nouă în România de azi. Nu despre asta am vrut să scriu, însă vorbesc despre fascinația unui scriitor de a vedea că o realitate care aparent e veche e aproape aceeași cu cea din prezent.” Media aritmetică este o modalitate personală de calcul a naratorului: dă note evenimentelor dintr-o zi, apoi adună notele și împarte rezultatul la numărul evenimentelor. Așa obține „media aritmetică”, „o medie care, invariabil, se învârtea şi se învârte în jurul cifrei şapte.” Ce semnificație are această ciudățenie? Filip Florian: „Sigur că e și un joc, dar pe de altă parte, pentru el, e și un fel de leac tot calculul ăsta. Într-o zi te gîndești numai la lucruri cumplit de rele. Deci, n-ar avea, în teorie, cum să iasă șapte. Dar, totuși, ridicîndu-te puțin deasupra lucrurilor sau vieții și constatînd, bunăoară, că tu ești întreg fizic, în timp ce alții, oameni care s-au întors de pe front, sînt infirmi sau, mai știu eu, foarte grav bolnavi, fără să vrei, trebuie să dai o notă bună acestei povești, că tu, fizic, încă ești complet întreg. Așa încît, forțînd un pic nota, ce-i drept, și găsind permanent și note bune, poți ajunge la acel șapte, care e o formulă a echilibrului. Asta mă fascinează de mulți ani. Nu-i vorba doar de cartea asta. Parcă atunci cînd ți se întîmplă tot felul de chestii bune, nu știu cum, în timp destul de scurt, vine ceva să le echilibreze. Și invers, dacă treci prin drame, prin povești foarte rele, de asemenea, în destul de scurt timp, se întîmplă ceva bun, care echilibrează.” Despre perioada interbelică descrisă în carte, o perioadă idealizată după 1990, Filip Florian spune: „Cred că noi, după ’90, am avut un soi de exces anticomunist, ușor întîrziat, poate și fiindcă România n-a fost cea mai eroică țară, n-a existat o Primăvară de la Praga, o revoluție cum a fost cea maghiară din 1956, n-am avut lideri ca Lech Wałęsa sau un sindicat ca Solidaritatea. Dacă e să luăm tot blocul comunist estic, am fost cam pe la coadă, din păcate, așa încît senzația mea e că am căzut într-un exces anticomunist, lucru care a dus imediat și aproape inevitabil la o idealizare a interbelicului, la o prezentare a lui ca un soi de pămînt feeric, de perioadă magică. Or, încet, încet, privind mai bine epoca aia, constatăm că n-a prea fost așa, din foarte multe motive. Adică nu văd de ce extrema dreaptă și tot soiul de crime și masacre sînt băgate ușor sub preș, uitate, ignorate și alegem cu penseta doar ce a fost bun atunci. Și apoi s-au petrecut lucruri cumplite, mai ales pe frontul de Est. De asemenea, e un fel de tăcere deplină a tuturor pe subiectul ăsta. Lucruri care aproape au șocat și ofițerii germani, care, pur și simplu, nu își puteau imagina ce-i cu acea furie antisemită românească și cu ororile și pogromurile de la Odesa sau din lagărul de la Bogdanovca, ulterior. Așa încît, într-un fel, cel puțin pentru mine, cu cartea asta am încercat să echilibrez lucrurile, fiindcă altfel n-am înțelege de ce vorbim numai și numai și numai despre închisorile staliniste, care au fost, evident, ceva oribil. Tragedie e puțin spus. Dar, totuși, lumea n-a început cu ele. Au fost foarte mari mîrșăvii și înaintea lor. Și cred că ne-ar fi tuturor mai bine să vorbim, cu un ton egal, cu același fel de a măsura gravitatea lucrurilor despre toate astea.” Apasă PLAY pentru a asculta întreaga discuție! O emisiune de Adela Greceanu Un produs Radio România Cultural

    • Transcript
  • S6 · E171
    June 4 · 27 min

    Către o nouă Republică Islamică a Iranului? - interviu cu Carmen Gavrilă

    Statele Unite ale Americii au reluat zilele trecute atacurile asupra țintelor iraniene din Strîmtoarea Ormuz, lovind o staţie militară şi un petrolier. În replică, Iranul a atacat baze americane din Kuweit şi Bahrain. Joi, liderul suprem, ayatollahul Mojtaba Khamenei, a transmis un mesaj în care spune că „inamicul malefic a fost înfrînt pe cîmpul de luptă” și acum caută „să submineze rezistența poporului iranian și să semene discordie”. Ce șanse mai sînt pentru încheierea un acord de încetare a focului între Statele Unite și Iran? Care e starea societății iraniene? Am întrebat-o pe jurnalista Carmen Gavrilă, de la Radio România Actualități, expertă în Orientul Mijlociu, vorbitoare de farsi și cunoscătoare a culturii și civilizației iraniene. Carmen Gavrilă: „Avem o nouă Republică Islamică. Iar mesajul atribuit lui Mojtaba Khamenei trebuie citit și pornind de la ce am văzut că s-a dezvăluit în ultimii ani și a fost grăbit, de fapt, de intervenția israeliano-americană din 28 februarie. În 2003 vedeam niște voci ale unor Pasdaran, adică membri ai Corpului Gărzilor Revoluționare, activi sau retrași din Corp, dar implicați în diverse afaceri sau cu diverse mici funcții în stat, cum încep să se manifeste public prin diverse publicații, prin diverse editoriale, prin diverse scrisori deschise și chiar prin formarea unei asociații sau a unor formațiuni politice care nu au fost băgate în seamă în presa occidentală. Puterea lor a tot crescut de-a lungul timpului. Au acaparat în paralel nu numai instituțiile statului, în special la nivelurile inferioare și medii, dar și economia iraniană. Avem, de exemplu, un fel de conglomerat, o companie uriașă care se ocupă de diverse domenii economice în Iran și care în acest moment este cea mai relevantă forță economică a țării, chiar mai puternică decît fundațiile religioase - și asta iarăși este un semn important -, administrate de mulahi, de clerici. În esență și pe scurt, puterea clericală a scăzut iar puterea acestei armate ideologice a Republicii Islamice a crescut. Sub impactul războiului de 12 zile de anul trecut și al războiului în care sîntem acum, vedem cum și din punct de vedere al nuanțelor ideologice sînt niște schimbări aduse de Corpul Gărzilor Revoluției Islamice, respectiv o preponderență a naționalismului în defavoarea ideologiei teocrate.” Avem o nouă Republică Islamică Iran, dar cum funcționează acest nou stat, această nouă republică? Cine conduce efectiv Iranul și cine negociază în numele Iranului cu SUA? Carmen Gavrilă: „Este foarte greu de stabilit cu certitudine, este foarte greu să punem degetul pe o persoană anume. Și poate chiar mai puțin pe instituții, cît pe grupul acesta format din niște personalități devenite politice mai recent sau de mai devreme, cum este Vahidi, de exemplu, comandantul din umbră al Corpului Gărzilor Revoluționare, cum este președintele Parlamentului, Qalibaf. Părerea mea este că Mojtaba Khamenei este doar o figură pentru consum intern, pentru cei mai în vîrstă, care încă mai cred în conceptul de velayat-e faqih, de guvernanță a gardianului, a specialistului în drept islamic, cu statut de sursă de inspirație, nu doar religioasă, ci în toate chestiunile care privesc viața și existența pe Pămînt.” Se îndreaptă Iranul spre o formă de dictatură militară? Carmen Gavrilă: „Cred că este deja acolo, cel puțin iranienii cu care am vorbit eu de-a lungul timpului, chiar înainte de izbucnirea actualului conflict, în 28 februarie, toți se temeau exact de acest lucru.” Cum sînt discuțiile de pînă acum dintre Statele Unite și Iran pentru un acord de încetare a focului? Carmen Gavrilă: „Haotice. Și asta nu vine numai din modul în care comunică președintele Trump. Părerea mea este că la Teheran, regimul actual s-a cam lămurit pînă unde poate merge președintele Trump, cîtă acoperire au amenințările lui. Avem un ghem de paradoxuri și de contradicții. Pentru că, pe de o parte, Republica Islamică este în cel mai vulnerabil moment al ei din istorie. Pe de altă parte, avem o Republică Islamică adaptată și care învață în continuare. Foarte interesant este că universitățile, think-tank-urile, foarte multe specializate pe zona de securitate, științe politice, zona aceasta care presupune redactarea de strategii, s-au activat extraordinar de mult după războiul de anul trecut. S-a dezbătut public în Iran în ce direcție să o ia Republica Islamică, sub ce formulă și ce strategii să aplice, pentru că Teheranul se aștepta ca mai devreme sau mai tîrziu să fie din nou lovit și mai de amploare decît anul trecut. Vedem o Republică Islamică și fragilizată, dar și întărită și dotată pentru supraviețuire. Pe de altă parte, în continuare, Republica Islamică are o vulnerabilitate majoră în zona populației. Nu întîmplător, zilnic au loc execuții. Execuții ale unor iranieni arestați - cei mai mulți în timpul protestelor de astă iarnă - și iranieni acuzați de spionaj acum, recent, de cînd a izbucnit războiul, în 28 februarie. Sînt acuzați de spionaj, de colaborare cu puteri străine, cu o lipsă totală de transparență, asta o spun organizațiile pentru drepturile omului iraniene și internaționale. Ceea ce înseamnă că și acest nou regim, ca și cel de pînă la moartea lui Ali Khamenei, se teme de propriii cetățeni. Iar orice regim care se teme de propriii cetățeni are zilele numărate. La presiunea economică uriașă, la criza economică care a scos oamenii în stradă în ianuarie, s-a adăugat războiul și un soi de mult mai evidentă împărțire în caste, pur și simplu: cetățeni - o majoritate - care și economic, și cultural, și ideologic sînt împinși la margine.” Apasă PLAY pentru a asculta interviul integral! O emisiune de Adela Greceanu și Matei Martin Un produs Radio România Cultural

    • Transcript
  • S6 · E170
    June 3 · 28 min

    „Cămătarii”: cronica unor vremuri nemiloase

    România anilor ’90 a fost marcată de inflație galopantă, de sărăcie și sărăcire, pierderea locurilor de muncă, lipsuri, instabilitate și imprevizibilitate. Într-un asemenea context a explodat fenomenul cămătăriei. Cei care împrumutau oamenii cereau dobînzi exorbitante și dacă nu-și primeau înapoi banii și dobînzile cerute, îi terorizau pe datornici, îi agresau și le confiscau casele, bunurile, lăsîndu-i pe drumuri. Despre violențele acelei perioade de tranziție și fenomenul cămătăriei vorbim cu Anghel Damian, regizorul documentarului „Cămătarii” (PRO TV şi VOYO), şi psihologa criminalistă Leliana Pârvulescu. Care era atmosfera anilor ’90, ce speranțe, ce așteptări aveau oamenii și cum au reacționat, de fapt, la instabilitatea economică, la pierderea locurilor de muncă și la tot haosul care s-a creat în societate după căderea comunismului? Anghel Damian: „În mod cert, anii aceia au însemnat un soi de speranță pentru românii care au ieșit de sub jugul comunist, că lumea se va transforma înspre bine. Speranță care s-a năruit foarte repede, pentru că, imediat au început toate acele mișcări sociale, mineriadele, inflația galopantă, lipsa locurilor de muncă, falimentele, privatizările forțate, primele guverne. Și, în paralel, a existat și un mini-exod al românilor care au plecat în străinătate. Foarte puțini dintre ei ca să își găsească un loc, ci mai degrabă să aducă bunuri din afară, să înceapă să facă un soi de comerț mai mult sau mai puțin legal. Celebra bișniță. Plus o altă comunitate de români care a plecat din țară, foști infractori, o comunitate care a plecat în speranța că va descoperi tărîmuri mult mai bogate decît cele de la noi, unde cazuistica pentru tipul acela de infracționalitate era extrem de redusă și unde infracțiunile erau pedepsite mult mai lejer față de codul penal românesc din comunism.” În anii ’90, multe averi s-au făcut pe fondul vidului de putere și în contextul unor legi neclare. Proprietatea însăși, de stat sau privată, avea un statut incert. Statul era slab, cu instituții fragile. În lumea asta cu reguli fluide, ce era afacere și unde începea infracționalitatea organizată? Anghel Damian: „Avem chiar afirmația unui celebru politician de astăzi, lider de partid, care a declarat extrem de lejer că, practic, începuturile lui în afaceri au fost acele business-uri la negru, unde evaziunea fiscală era în floare. Deci, dacă sîntem reprezentați la cel mai înalt nivel statal de niște indivizi care își recunosc aceste fapte cu lejeritate, vă dați seama cam cît de mare era fenomenul. Practic, a ajuns aproape de un soi de mitologie populară. Dom'le, așa erau timpurile. Era normal. Se făcea la negru, nu se fiscaliza, nu se încasa, plăteai o șpagă, controalele erau pe șpagă. Și este un tip de comportament pe care nu mai ai cum să-l oprești în a se perpetua, dacă tu îl accepţi ca fiind parte din mitologia asta populară. El, practic, atunci a început să se dezvolte.” Cum ar trebui să înțelegem astăzi, retrospectiv, această intersecție între lumea afacerilor și lumea infracționalității? Leliana Pârvulescu: „Era nevoie de o autoritate, pentru că exista un gol, un vid imens. Nu existau reguli clare, nu existau valori clare, nu existau proceduri clare. Și atunci, evident că în acest vid, oamenii își doreau să existe o autoritate sau, psihologic vorbind, își doreau să vadă pe cineva puternic. Și ca urmare, a fost foarte ușor pentru cei care aveau abilitățile necesare, poate oportunitățile, cunoștințele, să poată să escaladeze și să ajungă în aceste poziții, prin care să exprime autoritate, indiferent că o exprimau prin ceea ce făceau în mod legal sau că o exprimau prin ceea ce făceau în mod ilegal. A fost cea mai prolifică perioadă pentru a manifesta această autoritate în mod ilegal, pentru că oamenii sînt obișnuiți prin natura lor biologică și fiziologică să glamurizeze, să se uite foarte frumos la putere, la oamenii puternici.” Există o fascinație pe care o exercită figurile infractorilor, unii oameni îi privesc pe cei mai mari infractori ca pe niște eroi, îi consideră pe capii grupărilor interlope modele de succes, simboluri ale puterii. De ce, de unde această fascinație pentru rău? Leliana Pârvulescu: „Sînt două aspecte aici pe care putem să le amintim. În primul rînd există glamurizarea băiatului rău, a infractorului, a omului rău, pentru că el deține puterea, deține carisma, deține inteligența. Și al doilea aspect este legat de hibristofilie. Este un sindrom care există la om din punct de vedere genetic și biologic. Cu toții manifestăm acest sindrom, mai accentuat sau mai puțin accentuat, dar el există pentru că noi, prin genetica noastră și prin natura noastră de oameni, sîntem atrași sau sîntem focusați pe lucrurile rele, pentru că lucrurile rele, din punct de vedere evolutiv, ne pot face rău. Și atunci acest fenomen, hibristofilie, este prezent la fiecare și în momentul în care nu există atît de mult inhibitor, se manifestă foarte, foarte accentuat.” Dar cum facem totuși să nu-i transformăm în eroi pe acești oameni care au făcut lucruri abominabile? Leliana Pârvulescu: „Gîndindu-ne foarte clar: ce îmi iau eu de aici, ce văd eu aici, la ce mă uit? Și dacă îl transform într-o poveste din care pot să-mi iau elemente de educație, de conștientizare, atunci – depinde de fiecare cum privește –, cu siguranță putem să trecem peste aceste aspecte și să ne uităm și să ne luăm exact ceea ce avem nevoie.” În primele două episoade îi vedem pe frații Ion și Vasile Balint, cunoscuți sub poreclele Nuțu și Sile Cămătaru, povestindu-și viața și faptele pentru care au fost condamnați în mai multe rînduri, de la tîlhării pînă la violență fizică. Nu pare că au vreun regret pentru suferința pe care au provocat-o. Nu credeți că există riscul ca o parte din public să cadă exact în fascinația despre care vorbeam, să fie sedus de aceste figuri tocmai pentru felul în care vorbesc despre faptele lor abominabile ca despre niște fapte de vitejie? Anghel Damian: „Aici intervine întotdeauna, totuși, conștiința proprie și spiritul critic. Evident că întotdeauna există un risc cînd expui un infractor condamnat, un criminal și îi dai, să zicem, o platformă. Pe de altă parte, sînt convins că, dacă reperele morale sînt corecte, sînt bine așezate, aceste lucruri vor trezi o reacție de revoltă și de respingere. În mod cert, educația nu o face documentaristul. Educația este, o dată, obligație statală, după care este obligația fiecărui părinte. Pînă la urmă, sînt chestiuni pe care trebuie să le judecăm cu propria noastră conștiință și minte. Este o situație în care eu ofer o platformă de gîndire, îi cer spectatorului să se poziționeze, ofer perspectivele asupra acestor întîmplări. Evident, ele sînt foarte dure, dar tocmai această duritate are scopul de a trezi în tine o conștiință: că aceste lucruri sînt greșite.” În primele două episoade nu am auzit vocea, povestea nici unei victime a fraților Cămătaru. De ce? Anghel Damian: „Există perspectiva lor în documentar, la momentele potrivite. Au fost și cazuri în care noi am căutat aceste victime și am găsit niște persoane care sînt într-o cu totul altă situație de viață și familială și au refuzat să își expună trauma. E o situație destul de delicată și aici vorbim de un tip de deontologie profesională în momentul în care tu exploatezi o traumă pentru acest documentar. Dar perspectiva victimelor există și va fi în anumite situații. De exemplu, în episodul al treilea din documentar avem mărturiile din dosar ale fetelor traficate, avem perspectiva procurorului despre aceste fete traficate. Le-am căutat, am vorbit cu ele, am aflat povestea lor și povestea lor este inclusă în documentar.” Apasă PLAY pentru a asculta interviul integral! O emisiune de Adela Greceanu și Matei Martin Un produs Radio România Cultural

    • Transcript
  • S6 · E169
    June 2 · 27 min

    România între fermitate și prudență după incidentul cu drona rusească de la Galați - interviu cu Oana Popescu Zamfir

    Consiliul de Securitate al ONU s-a reunit luni, la cererea României, după ce o dronă rusească a lovit un bloc din Galaţi şi a rănit două persoane. Sesiunea specială a Consiliului de Securitate al ONU a avut loc la New York, în prezența ministrei de externe Oana Țoiu. Care sînt mizele acestei reuniuni pentru România şi pentru întreaga nostră regiune? Cum au gestionat autorităţile române situaţia creată de prăbuşirea dronei ruseşti peste un bloc de locuinţe pe teritoriul ţării noastre? Am întrebat-o pe Oana Popescu Zamfir, directoarea think tank-ului GlobalFocus Center. Reprezentantul Federaţiei Ruse în Consiliul de Securitate al ONU a pus sub semnul întrebării provenienţa dronei care a lovit blocul de la Galaţi şi a cerut o investigaţie la care să participe şi Rusia. Ministra Oana Ţoiu a reacţionat subliniind că investigaţiile tehnice indică fără îndoială că aparatul de zbor este de fabricaţie rusească şi a remarcat ceea ce a numit un mare paradox: Federaţia Rusă, ca membru permanent în acest Consiliu „ar trebui să asigure respectarea Cartei ONU şi vedem că ea este agresorul”. Oana Popescu Zamfir: „Cred că trebuie să vorbim despre trei paliere diferite de reacție în cazul României. Pe de-o parte, cel diplomatic, unde, tocmai în contextul scăderii încrederii în capacitatea instituțiilor românești de a performa la nivelul pe care îl așteptăm de la ele, aș simți nevoia să atrag atenția ca mesajele pe care le-a dat ministra Oana Ţoiu nu sînt mesajele ei personale, sînt mesajele pe care le-a elaborat diplomația românească. Și cred că asta arată că atunci cînd se vrea, există capacitate în Ministerul de Externe pentru ca România să poată să aibă o poziție de politică externă asertivă. Deci, pe acest palier, cred că reacția a fost foarte bună. Mai există palierul de comunicare strategică, extrem de important, avînd în vedere că ținta Rusiei, pînă la urmă, nu este în nici un caz populația civilă a României. Cu siguranță scopul Rusiei nu a fost să facă niște victime civile între cetățenii români. Scopul Rusiei este acela ca prin astfel de mijloace să slăbească sprijinul pentru Ucraina, pentru că este foarte ușor să consolidezi mesajul că dacă nu am fi acordat acest sprijin, nu ne-am fi aflat, direct sau indirect, pe traiectoria dronelor rusești, să scadă coeziunea între aliați. Pentru că de fiecare dată cînd un stat membru NATO se confruntă cu astfel de incidente, există întrebarea în ce măsură celelalte state sînt dispuse sau nu să-l sprijine. Vedem dezbaterea din spațiul public despre poziția Statelor Unite – dacă ea a fost sau nu suficient de fermă față de sprijinirea României. Or, aici instituțiile românești, în frunte cu administrația prezidențială, au dovedit un amatorism absolut șocant pentru faptul că sîntem deja în al patrulea an de război și că în spațiul public, s-a atras atenția deja în toate felurile posibile asupra importanței covîrşitoare a comunicării strategice. Ultimul palier este cel al securității per se. Pînă la urmă, primul în ordinea priorităților. Important este să nu mai fie nimeni victimă a unor astfel de incidente, să nu moară cumva cineva și, pe cît posibil, România să fie ferită de orice fel de efecte negative secundare ale vecinătății cu Ucraina. Or, și aici, deși sîntem în al patrulea an de război, vedem că autoritățile române încă nu au echipamentul necesar sau coordonarea necesară cu vecinii ucraineni și cu ceilalți aliaţi din NATO pentru a putea să facă față cu succes acestor incidente.” Ar fi avut argumente România să invoce articolul 4 din tratatul NATO, cel care prevede că orice stat membru al alianţei poate cere consultări cu aliații atunci cînd consideră că integritatea teritorială, independența politică sau securitatea sa sînt amenințate? Oana Popescu Zamfir: „Ar fi avut argumente, dar cred că a fost o alegere mai bună să ridicăm această chestiune în Consiliul de Securitate. Există o cutumă, mai degrabă la nivel tacit decît la nivelul regulilor scrise, de a nu face exces din invocarea articolului 4. Articolul 4 este mereu văzut ca o anticameră a articolului 5. Este un fel de modalitate de evitare a invocării directe a articolului 5. Articolul 4 în sine are o greutate diplomatică și securitară chiar extrem de importantă. Și atunci e de evitat utilizarea lui atunci cînd nu avem de-a face cu incidente majore, cu impact la nivelul alianței. Or, incidentul pe care l-am avut noi în România are în primul rînd portanță la nivel național. Nu este neapărat un incident care să afecteze alianța într-un mod care să solicite un răspuns coordonat la nivel NATO. Asta nu înseamnă că el nu va fi dat. Și NATO la momentul acesta consideră că Rusia a traversat nişte linii roșii. Și cred că vom vedea în perioada următoare acel tip de reacție a alianței care este codificat în documentele acesteia sub forma aceea care prevede că NATO va răspunde în ce domeniu, la ce moment și în ce mod va considera necesar. Fără să fie nevoie de o decizie formalizată, sînt sigură că în perioada următoare vom vedea că NATO își schimbă anumite poziționări față de Rusia, în lumina acestor incidente. Iar asta se poate realiza prin consultări informale între România și ceilalți aliați din NATO, fără să fie nevoie să ridicăm asta la nivel de articol 4. Pentru că s-ar putea să urmeze cîndva, în viitor, incidente și mai grave și e bine să rezervăm astfel de practici doar pentru acele momente. România nu forțează în mod ne-necesar o reacție la nivelul alianței ci, din contră, înțelege cînd diplomația se face în spatele ușilor închise, dar semnalează în cel mai public mod cu putință, în fața unei audienţe globale, încălcarea de către Rusia a normelor internaționale.” Apasă PLAY pentru a asculta interviul integral! O emisiune de Adela Greceanu și Matei Martin Un produs Radio România Cultural

    • Transcript
Showing 1–20 of 26 episodes